Nu ştiu dacă să îi zic prostie, naivitate sau simplă ipostază de a victimă a unei pături sociale pe care o îndrăgesc nespus, dar o cunoştinţă a păţit-o în seara asta de la un taximetrist bucureştean.

Se făcea că a ajuns omul acasă cu taxiul şi s-a scotocit de bani, dar ia-i de unde nu-s! Aparatul nu arăta mai mult de 20 de ron, sumă pe care ştia că o posedă în apartament, aşa că l-a rugat pe nenea taximetristul să îl aştepte până îi aduce banii de sus. La protestele aferente, cunoştinţa noastră a propus încredinţarea buletinului de identitate, aşa cum se face când datorezi o sumă modestă de bani pentru maxim 10 minute şi tre’ să laşi o garanţie.

Neah, domnu’ taximetrist a poftit la telefonul clientului, un smartphone care făcea pe puţin de 30 de ori mai mult decât contravaloarea călătoriei. Şi a insistat suficient de mult şi de vocal încât bietul călător, blestemandu-şi zilele că nu a mers pe jos din centru până în Berceni, i-a lăsat telefonul bazându-se pe aceeaşi onestitate şi etică socială invocată, pe mulţi decibeli, chiar de şoferul care se temea să nu fie cumva furat.

Finalul îl puteţi bănui şi singuri: când s-a întors cu cei 20 de lei plus şpaga taxiul era demult plecat, firma de la care îl comandase rămânând un mister blocat în memoria ultimelor numere apelate de pe telefonul dispărut odată cu animalul de la volan.

Acu… tre’ să recunoaştem, pentru istorie, că şi clientul a fost deosebit de fraier. Dar josnicia celui care s-a dat nedreptăţit pentru a comite ditai furtul mă lasă interzisă. Aş inventa o procedură nouă de depistare a telefoanelor furate pe baza IMEI-ului numai pentru a obţine un happy-end la povestea asta.

Da’ cum n-am ce să fac, prefer să le trimit o flegmă virtuală celor 99, 9% din specimenele taximetriste bucureştene pe care le detest cu toată fiinţa mea.