Nu vreau sa va percepeti povestea de mai jos din perspectiva unei traume, pentru ca intamplarea n-a lasat urme adanci. A schimbat pentru totdeauna, insa, feelingul unui zbor cu avionul, fiind una din situatiile acelea care se intampla de obicei altora si niciodata tie.
La inceputul lunii iulie, in duminica unui weekend intens petrecut in frumosul si agitatul Amsterdam, ma aflam in avionul de intoarcere la Bucuresti, rememorand cea mai mare si mai alba petrecere din viata mea: White Sensation. Ar fi trebuit sa fie un zbor banal, presarat cu romanisme infipte in coasta mea din cauza grupului de melteni de pe randul din spate, la ale caror glume trebuia sa asistam cu totii, un 737 intesat de suflete care fie se intorceau acasa, fie isi incepeau calatoria.
Zborul tinea deja de 45 de minute iar eu abia imi bausem cafeaua, imi deschisesem cartea si lasasem sa se instaleze monotonia aia atemporala in care ma leganam deasupra timpului si spatiului, suspendata intr-o asteptare aproape letargica. Din care m-a scos fix vocea pilotului care anunta, in loc de alune gratis pentru toata lumea, intoarcerea in Amsterdam si schimbarea nu-stiu-carei piese.
Bun, avem o mica defectiune la bord (cat de mica sa fie daca trebuie sa ne anunti?) si ca trebuie sa ne intoarcem in Amsterdam pentru schimbarea piesei respective (care piesa?) si ca vom ajunge in Bucuresti cu intarziere (cat intarziem? eu ce-i spun nefericitului amic care trebuia sa ma ia de la aeroport la ora X? sa astepte pana la X+1, X+2 sau X+9 ?) dar in siguranta (cum poti afirma asta cu… siguranta?)… O noua interventie ne da detalii despre defectiune: e o piesa care ar impiedica avionul sa aterizeze la Bucuresti
In loc sa va descriu panica aferenta unui asemenea anunt, va pun urmatoarea problema: De ce avionul putea sa aterizeze in siguranta pe Schiphol si nu pe Otopeni? Ce aveau olandezii in plus (sau in minus) pe pista fata de noi? Inainte de a-mi lasa imaginatia sa populeze scenariul cu turme de oi pascand mioritic pe Henri Coanda, indepartate din fata trenului de aterizare de o piesa speciala (“aparatorul de oi” poate?), pilotul intervine lamuritor: “Avem probleme cu aterizarea pe intuneric la Bucuresti. Pe Schiphol putem ateriza pe lumina, e mai aproape.” Aha.
Aproape ca simteam intoarcerea in U descrisa de marele Boeing prin aer. Evident, n-am simtit-o, pentru ca avionul era deja pe drum spre Amsterdam de ceva vreme cand am fost serviti cu extra orele in avion. Nu de alta, dar am ajuns in 20 de minute inapoi la sol.
Nu vedeam pe micul hublou ce se intampla jos, iar permisiune sa coboram nu ni s-a dat, dar imi imaginam ca un echipaj imens de mecanici inalti, bruneti si musculosi s-a repezit asupra vehiculului nostru, l-a dezechipat rapid si i-a inlocuit piesa buclucasa. Cam ca schimbatul pneurilor in Formula 1, doar ca la noi n-a durat cateva secunde ci un pic peste o ora.
Ei bine, in ora aia am trecut mental prin toate scenariile posibile de dezastre aviatice, incepand cu rememorarea intreg serialului “Lost” (vai ce m-a dezamagit finalul!) si terminand cu restrictiile cauzate recent de norul de cenusa vulcanica. Oare piesa aia vedea sa aterizeze prin cenusa? Oare ne-au mintit si de fapt aveau probleme mai serioase? Oare isi aduc aminte sa faca plinul din nou sau ramanem fara kerosen deasupra Europei?
Pana la urma totul a fost bine, am ajuns pe Otopeni in toiul noptii, cu reteta unui zbor intens in care m-am bucurat de fiecare moment in care am stiut cu siguranta ca ma indrept spre casa. Aterizarea n-a mai fost prilej de batut din palme, slava cerului (joc de cuvinte intentionat :P) ci prilej de sprint aproape euforic prin tot procesul de autentificare in fata autoritatilor, recuperat bagaj, chemat un taxi (nefericitul amic abandonase asteptarea) si ajuns acasa.
Cu toate ca la capatul zborului singurul triumf ar fi trebuit sa fie o baie prelungita in cada personala, am ajuns pana la urma sa apreciez aproape festiv reusita unui demers incomod atat pentru oamenii de la bord cat si pentru Olandezul Regal, companie care s-a fript un pic la buzunare cu atata fataiala in aer dar care a ales sa-si respecte pasagerii mai mult decat costurile suplimentare pe care le-a presupus toata tarasenia.
Nu vreau sa ma intelegeti gresit, nu incerc sa “mulg” din atentia care se indreapta in ultima vreme spre accidentele aviatice din Romania si din lume. Toata empatia mea se indreapta spre acele situatii. Tot ce incerc e sa semnalizez ca, de fapt, un incident de genul asta se poate intampla oricui. Si ca momentul in care esti suspendat in aer, nestiind spre ce te indrepti de fapt, poate aduce una din cele mai puternice senzatii prin care poate trece omul (cel putin) obisnuit.
PS: Tema evenimentului White Sensation de anul asta a fost “Celebrate life”, adica “Sarbatoreste viata”. Coincidenta sau nu, zborul meu s-a incadrat in aceeasi tematica…
Citeste si...
Cu siguranta in astfel de momente te trec toate gandurile posibile, si udpa ce scapi de situatie te simti de 5 ori mai fericit decat de obicei si apreciezi ce ai…
Exact:) si iti dai seama ca senzatiile tari sunt mult mai aproape de tine decat credeai :)
Nu stiu daca e mai grav sau nu (poate nu) dar la fel s-a intamplat cand am plecat spre Sicilia luna trecuta. Cand am decolat am starcit o pasare care s-a imprastiat pe toata partea dreapta a botului avionului. Plecati de vreo 20 de minute de pe aeroport, am fost anuntati de pilot (mai intai in engleza lui de balta din care am inteles doar “technical” so you can imagine the panic) ca trebuie sa ne intoarcem pe Baneasa pentru ca “defectiunea” compromitea vederea pe partea copilotului.
It was scary dar totusi, …o pasare? Seriously?
Bine ai ajuns acasa!
nasoala treaba :(
Eu mi-am dat seama ca nu era nimic grav de cand ai zis ca se tot invarteau pe deasupra aeroportului. Dc era groasa aterizau peste cine era acolo pe pista. Ma bucur ca mai prind cateva posturi pe blog :D pana la zborul urmator :))
Pingback: Despre cea mai importanta intalnire din viata mea si alte sentimentalisme | raluxa's blog