Si eu radeam de freza de tanti. Evident , nu ii spuneam asa – termenul e imprumutat din povestioara pe care am sa o citez mai jos. M-a impresionat pentru ca pe alocuri simteam ca am scris-o eu , sau ca ar fi trebuit sa o scriu.
Nu am nicio prietena Elena , dar am multe prietene care s-au tuns imediat dupa ce s-au casatorit , ca o simbolistica a ingroparii in mariaje chinuit-fericite si in vieti de o banalitate crunta.
Trebuie sa va marturisesc ceva: intotdeauna mi-a fost teama de viata banala a femeii maritate si sufocate in clisee existentiale. Intotdeauna am crezut despre mine ca pot mai mult sau mai bine de atat , ca ma asteapta nu un destin senzational ci un drum in viata ales exclusiv de mine , la finalul caruia ma asteapta satisfactia ca am trait exact cum mi-am dorit , ca nu m-am tradat pe mine insami in favoarea implinirii iluzorii de a fi respectat convenientele societatii.
Intorcandu-ma la textul pe care doream sa il recomand , le sugerez cititoarelor mele sa-si aduca aminte de Elenele din viata lor. Si sper ca nu reprezinta chiar ele una.
Îmbrăcată în rochia de mireasă , cu părul blond adunat într-un coc sever la ceafă , faţă Elenei părea să fi fost întotdeauna a unei femei , fără să mai păstreze nimic din seninătatea dulce a fetiţei de ieri.
După ce am început facultatea , ne-am vazut rar. Având nevoie de bani , ea s-a angajat la un chioşc de doi metri pătraţi , pe unde aveam grijă să trec de câte ori veneam acasă. Niciodată , însă , n-am mai găsit-o pe copila gălăgioasă şi energică de altă dată. Elena nu se mai enerva , nu mai râdea şi nu mai povestea filme. Îi uram întotdeauna să fie fericită şi îmi spunea , cu un zâmbet chinuit că e.
Ultima dată când am vazut-o , Elena avea freză de tanti.









