Click pe poză.
De fapt sunt sigură că şi la noi proprietarii de apartamente mucegăite, cu mobilă comunistă şi zugrăveală în calciu vechi trimit flori chiriaşilor.
Mânuţele sus cine nu reciclează pungile de cadouri!
…Ipocriţilor:)
Recunosc: eu sunt adepta acestei practici ruşinoase. Păi la ultima mea aniversare am primit vreo douăşcinci de pungi de cadouri într-o singură seară! De toate formele, dimensiunile, culorile şi mesajele. Unele cu om de zăpadă (explicabil, că sunt născută în ianuarie), altele cu “Sărbători fericite” (din nou explicabil, că o primise omu’ de Crăciun, deci era proaspătă), altele cu “te iubesc” (de la oameni de la care nu m-aş fi aşteptat la asemenea declaraţie) cu clopoţei, îngeraşi, bebeluşi, steluţe sau inimioare, aceste mostre de kitch se află într-o continuă circulaţie în universul cadourilor.
Nu e greu să reciclezi o pungă de cadouri, câtă vreme ţii minte câteva reguli de bază: nu şifona punga (sigur toată lumea are un teanc ordonat de pungi de cadou presate în vreun sertar), goleşte-o de orice urmă a vreunui cadou (felicitare, chitanţă sau ambalaj) şi încearcă să eviţi reciprocitatea – adică să returnezi aceeaşi pungă celui de la care ai luat-o.
Ei bine, un mare fail al celei de-a doua reguli e în poza de mai jos. Vine şi poza imediat, răbdare. Da’ înainte premisele: o colegă de birou pe care nu o cheamă Laura e sărbătorita, cadoul e din partea echipei, responsabilă de cumpărarea cadoului e o “reciclatoare de pungi”, verişoara colegei reciclatoare e adolescentă, nu există în birou niciun tip pe care să-l cheme Andrei Stroescu. Enjoy. Read more…
Nu prea le am eu cu orele matinale, de obicei ajung la serviciu după prânz şi plec târziu în noapte. Da’ zilele astea m-am gândit să apar la muncă dimineaţa, înainte de a se da startul corporatist la clasica oră 9. Încă o dată, e naşpa să te trezeşti dimineaţa şi poate de-aia sunt mai morocănoasă la orele la care îmi revendic locul pe tărâmul lui Moş Ene. Da’ priveliştea pe care mi-o oferă la cafea parcarea corporatistă mă scoate efectiv din sărite. Între 8 şi 10 asist la o paradă a parcărilor feminine nereuşite, chinuite, zgâlţâite sau storcite.
Ieri dimineaţă chinuia una un Mercedes de genul ăsta cu un stâlp. Proximitatea faţă de stâlp creştea îngrijorător, la fel şi apropierea de maşinile din jur, parcate mai mult decât ok. Portarul se scărpina în cap neputincios, că fata nu voia sau nu ştia să se uite la indicaţiile lui şi mişca haotic maşina înainte şi înapoi. Până la urmă a abandonat aventura şi a plecat în căutarea unui loc de parcare mai generos (probabil un stadion, ceva).
În locul ei a aterizat una cu un Golf. Ai zice că dimensiunile rezonabile ale unui Golf fac mai uşoară misiunea de a-l parca. Da de unde! În doi timpi şi trei miscari a ajuns şi ea aproape lipită de stâlpul ăla iar portarul a reluat indicaţiile, resemnat. După fix 12 minute, şoferiţa numărul 2 a coborât triumfătoare din maşină: parcase.
Deci nu este un fenomen care ţine de mărimea maşinii, parol. Am văzut parcări eşuate şi la posesoarele de Matiz. Pur şi simplu femeile nu le au cu parcarea. La faza asta (strict la asta) dimensiunea nu contează.
Învaţă fată să parchezi dacă tot insişti să vii cu maşina la serviciu. Dacă tot te consideri o perfecţionistă în munca ta, dacă te străduieşti dimineaţa să apari la muncă impecabil îmbrăcată, machiată şi accesorizata. Dacă ai pretenţii de la cei din jur, în trafic şi nu numai. Dacă ai pretenţii de la tine.
Nu de alta, dar eşti penibilă când cobori graţioasă dintr-o maşină pe care ai tot învârtit-o şi sucit-o câteva minute în încercarea disperată de a o parca, fără a avea habar despre cele câteva manevre simple pe care le cunosc şi şoferii de tir, şi de autobuz, şi de maşină de gunoi . Ştii tu, ăia cu câteva clase mai mult ca trenul la care te uiţi tu de sus când îi vezi pe stradă.
Mi-am pierdut ultimii patru ani și jumătate prin blogosfera românească ca administrator a două comunități online de bloagheri, știți voi, omuleții ăia cu un orgoliu bombastic, cât Casa poporului, așa. Mai întâi am fost membru fondator, administrator și baby-sitter pe nimic.org ce, în vremurile de glorie, includea în jur de 35 de bloguri. De pe la sfârșitul lui 2007 până prin primăvara acestui an am fost măturător-șef și debarasator pentru blogoree.ro, actual FTW.ro.
Ce am învățat din experiențele astea două?
Nu există administrator bun!
Poți încerca să mulțumești pe toată lumea, să explici de mii de ori regulamentul acela simplu și a cărui lectură și regurgitare nu îi ocupă mai mult de 5 minute din timpul său de blogger ocupat sau să trimiți avertismente cu duiumul. Tot ban-hammerul e cel mai bun instrument de a face ordine și atunci, printr-o metamorfoză ciudată, devii administratorul rău.
Tu ești degeaba, alții știu mai bine!
Nu contează că este vorba de o culoare într-un buton de vot – pentru unii noțiunea de brand e ceva de pe altă planetă, de vreun punct miniscul din regulament sau de, mai recent, de un sistem de vot ce a funcționat o bună perioadă de timp. Absolut oricine în afară de tine s-ar descurca cu mult mai bine, dar în momentul în care le ceri concret ajutorul vor fi extrem de ocupați cu proiectele personale sau îți vor trânti în nas un ” Nu fac munca pro bono! “
Administratorul trebuie să fie online în orice moment!
Trebușoare neimportante ca un loc de muncă unde trebuie să prestezi cu drag și spor 8-10-12 ore pe zi, o viață personală ce își cere drepturile nu ar trebui să te împiedice să fii în orice moment online. Înainte de a mă da Bobby Voicu afară, undeva prin aprilie, am avut o problemă tehnică ce a dus la blocarea conturilor tuturor utilizatorilor.
În mai puțin de două ore am primit în jur de 120 de mailuri scrise cu un ton ce varia de la “It wasn’t me! Really, it wasn’t!” până la “O să îți rup capul, fraiere!”. Exact în acele momente lecturam cu niște prieteni câteva capitole din Kafka, îmi scapă momentan titlul volumului, nici prin gând nu-mi trecea ce voi găsi în inbox.
Probabil că aș putea continua în ritmul acesta până mâine. V-aș plictisi enorm pe voi, mi-aș aduce aminte de toate rahaturile ce s-au întâmplat. Cândva colecționam mailuri de hateri și linkuri ale articolelor unde fusesem făcut albie de porci de niște oameni care nu aveau nici cea mai mică idee cine sunt – mă abțin să le public acum, google search paun eugen si o sa va lămuriți. Între timp mi-a trecut, am realizat că IRL e mult mai importantă și că Somebody is wrong on the internet nu merită atâta atenție.
Ar fi extrem de aiurea să nu recunosc că a fi administrator al unor comunități nu a avut și părți bune. Am cunoscut o mulțime de oameni faini, deși nu mai îi văd prea des în ultimul timp, am învățat cum stă treaba cu wordpress și drupal. Dar ideea cu care ar trebui să rămâneți după ce ați terminat de citit acest articol este Cut the admin some slack, he/she is only human.
Muncește de cele mai multe ori fără să primească prea multe în schimb – și aici îmi aduc aminte de camionul de bere pe care încă mi-l datorează blogosfera .ro, trebuie să vă suporte pe fiecare în parte, fiecare cu stolul lui de păsărele și, indiferent de ce probleme ar avea, să își facă treaba. Nu de alta, dar nu cred că ați dori să fiți în locul lui când pică serverul, când platforma folosită are probleme sau tocmai când și-a luat-o în freză atât de la utilizatori cât și de la proprietarul siteului respectiv.
Și, asta ar trebui impusă ca regulă de bază în blogosfera noastră, ar trebui să afli câte ceva despre omul respectiv și ceea ce a făcut prin online, înainte te repezi să îl înjuri. E așa de mic internetul încât nu știi când vă veți mai întâlni.
Guest post scris de Eugen.
In urma participarii la re:seminar #2, Marie-Jeanne Chiriac trage cateva concluzii despre marketingul afiliat. De retinut: nu doar blogurile de nisa se preteaza la monetizare, se pot face bani si din blogul personal daca iei in calcul profilul audientei tale cand iti alegi produsele carora sa le faci reclama. De asemenea, nu e suficient sa pui un banner de afiliat pe site, pentru ca cele mai bune conversii se obtin cand mesajul publicitar este integrat in continutul blogului. (citeste restul articolului pe refresh.ro)
