Nu vreau sa va percepeti povestea de mai jos din perspectiva unei traume, pentru ca intamplarea n-a lasat urme adanci. A schimbat pentru totdeauna, insa, feelingul unui zbor cu avionul, fiind una din situatiile acelea care se intampla de obicei altora si niciodata tie.

La inceputul lunii iulie, in duminica unui weekend intens petrecut in frumosul si agitatul Amsterdam, ma aflam in avionul de intoarcere la Bucuresti, rememorand cea mai mare si mai alba petrecere din viata mea: White Sensation. Ar fi trebuit sa fie un zbor banal, presarat cu romanisme infipte in coasta mea din cauza grupului de melteni de pe randul din spate, la ale caror glume trebuia sa asistam cu totii, un 737 intesat de suflete care fie se intorceau acasa, fie isi incepeau calatoria.

Zborul tinea deja de 45 de minute iar eu abia imi bausem cafeaua, imi deschisesem cartea si lasasem sa se instaleze monotonia aia atemporala in care ma leganam deasupra timpului si spatiului, suspendata intr-o asteptare aproape letargica. Din care m-a scos fix vocea pilotului care anunta, in loc de alune gratis pentru toata lumea, intoarcerea in Amsterdam si schimbarea nu-stiu-carei piese. Read more…

Intrebata de Bobby pe Twitter care e locul meu preferat din Romania, m-am gandit imediat ca sunt multe locuri din tara asta unde mi-as dori sa ajung. Iar ca sa raspund la leapsa punctual, in momentul asta locul meu favorit este unul in care n-am fost niciodata dar in care ma gandesc de vreo trei ani sa ajung: pensiunea “La Butoaie” din Pietroasele, Buzau (nici macar nu e departe!).

Practic, de cand am aflat de existenta pensiunii cu butoaie mi-am facut o notita mentala ca trebuie sa ajung acolo cat de curand si de atunci tot aman momentul. Nu de alta, dar putine lucruri pot fi mai grozave vara decat sa dormi intr-un butoi amenajat drept casuta de camping. Iar toamna, atunci cand se face mustul, trebuie sa fie o experienta cu adevarat savuroasa pentru consumatorii de produse viticole. Read more…

Intunericul ascute simturile. Cand ochii se inchid, o lume intreaga de senzatii se deschide. Auzul devine mai fin. Degetele sunt mai nervoase si mai sensibile ca niciodata. Aromele devin brusc mai puternice. Gustul capata alt gust. Nu mai esti doar un spectator al realitatii inconjuratoare. Lumea te inconjoara si te atinge din toate partile.

Am avut ocazia aseara sa iau parte la o degustare de inghetata pe intuneric. De ce pe intuneric? Gasiti un set de argumente in textul de mai sus, parte a materialului de presa care mi-a fost inmanat la inceperea evenimentului din Grand Cafe Van Gogh. Pe altele sper sa vi le ofer eu mai jos…

As putea sa va marturisesc ca intunericul bezna ma sperie un pic chiar si la varsta asta la care ar fi trebuit sa fiu nu numai pe deplin maturizata, dar si imunizata la diversele temeri. Si totusi, atunci cand campul vizual imi este obturat de-a binelea, simt si acum fiorul unei nelinisti, mai ales in spatii straine. Noroc cu ghidul inzestrat cu vederi nocturne care ma poarta abil printr-un labirint de cortine negre, menite sa amplifice bezna, pana la locul unde va avea loc degustarea. Ma conduce (la propriu, de manuta) pana la masa, imi indica scaunul si tacamurile, il asaza pe Piticu vizavi de mine iar pe Alina, Andra si Andreea la mese invecinate.

Pipai aerul, deoarece nu vad nimic. Demult nu s-a mai intamplat asemenea intuneric in jurul meu. E ca si cand cineva a scapat cerneala neagra in atmosfera sau, mai rau, in propria-mi retina. Ma gandesc la orbii care au celelalte simturi amplificate si ma trece inca un fior. Doamne fereste sa mi se ia vreodata lumina ochilor… Oare cat din frica de intuneric mi-e, de fapt, frica de orbire?

Vine inghetata si papilele gustative mi se catifeleaza brusc. Am cerut Copacul, un Magnum care inghesuie intr-un cosulet de ciocolata multe savori vanilate si fructate. In ciuda straduintelor mele politicoase, nu mi-a fost dat sa ghicesc elementele din mixul de savori, ci am ramas cu impresia globala a desertului delicios. Read more…

S-ar fi putut spune ca Slanic Moldova e cadoul pe care izvoarele cu ape minerale l-au facut Romaniei. Departe de a fi o destinatie turistica, Slanic Moldova este o fosta mandrete de statiune balneoclimaterica de pe vremea lui Ceausescu. Si se mandreste si acum cu asta, conservandu-si aproape perfect izul comunist care o transforma mai degraba intr-o ciudatenie a palmaresului de agrement balnear romanesc, cazuta in uitarea si dizgratia trendurilor turistice actuale.

Ancorata in inima unor munti superbi, langa salina de la Targu Ocna, Slanic Moldova se degradeaza fizic si moral de ceva vreme. Ruine ale unor vile  si hoteluri abandonate, in paragina, vorbesc de vremuri mai bune. Read more…

Sunt unii artisti pe care ii percepi ca fiind eterni. Nu le stii exact momentul debutului, ascensiunea fulgeratoare a primului hit, perioada de suprasaturare a imaginii in showbiz sau intrarea in uitare. Nu iti vine in minte viata dinainte sa ii cunosti si nici nu poti afirma ca sunt “one-hit-wonders” de care nu vei mai auzi dupa ce se epuizeaza cele 15 minute de glorie.

Sunt artistii eterni, cei cu care te nasti, copilaresti, te maturizezi si treci prin viata. Sunt melodii de care iti vine greu sa te desparti de fiecare data cand le auzi, tocmai pentru ca le auzi rar, dar constant. Sunt refrene pe care le canti si tu alaturi de CD sau de radio. Sunt figuri sau siluete iesite din comun pe care le recunosti din multimea de asa-zise vedete trase la xerox.

De la Michael Jackson la Luciano Pavarotti si de la Elvis pana la John Lennon, asemenea artisti sunt in mare parte responsabili pentru cultura si educatia muzicala a fiecaruia dintre noi. Sunt cei care ne-au educat sa ascultam muzica, nu zgomot, sa invatam versurile unui cantec mai degraba decat sa intuim beat-ul unei melodii fara refren.

Un asemenea artist e si fata cu parul de foc careia i s-a urat azi tarana usoara in loc de la multi ani. Poate se simtea prea putin apreciata, recunoscuta, iubita. Poate a simtit cum intra intr-un con de umbra, profesional sau personal. Nu avem cum sa ghicim mecanismele care declanseaza in sufletul unui om dorinta de a nu mai trai. Cu atat mai putin putem judeca un om dupa ultima sa dovada de disperare.

Dincolo de ultimul gest, Madalina ramane unul din artistii eterni ai Romaniei. Si maine, si peste 10 ani, ea va fi Fata cu Parul de Foc. Indiferent ce se intampla azi, muzica si prezenta ei ne vor insoti constant si de acum inainte, refuzand sa cedeze in fata melodiilor fara refren si a artistilor fara substanta.

RIP Madalina Manole.