Deci daca mai aud pe iarna asta “meteorologii avertizeaza” arunc televizorul pe geam. Toata lumea avertizeaza, se pare ca e la moda. Cercetatorii avertizeaza. Guvernul avertizeaza. FMI avertizeaza, la fel si BNR, UE, ONG-urile, filmele de la TV, ecologistii, primaria, administratorul de la bloc, nutritionistii, antivirusul, seful. Toata lumea are cate o problema. Banii din buget, conduita nationala, pungile nedegradabile, filmele fara permis de audienta generala, intretinerea neplatita la timp, masina pe care nu ai unde sa o parchezi, vreun update de Windows, sfertul academic de intarziere la munca. De peste tot rasar autoritati  in diverse domenii care iti bat obrazul ca nu te porti cum trebuie.

Si acu’ si meteorologii. Evident, avertizeaza ca e frig si ca ninge. Bun, am inteles, e iarna grea, am numarat suficiente ninsori, mi-am bagat picioarele in trafic, nameti si lipsa de locuri de parcare. Mi-am dotat masina cu pneuri de iarna, cu saculeti cu nisip, am trei accesorii de deszapezit diferite. OK, nu ies cu masina in/din oras decat daca e o urgenta, oricum e la mintea oricarui cocos se uita pe geam.

Acum se poate sa ne mutam atentia spre alte zone de interes? De exemplu spre solutii? Ca de avertismente ne-am saturat!

Animalutele urbane de la Hotcity au facut o chestie foarte misto in seara asta. Au adunat vreo 20 de bloggerite la Cinemacity pentru a vedea Sherlock Holmes (ce bine ca il ratasem cand facea valva in cinematografe!). Of course, in sala VIP, acolo unde le sta bine bloggeritelor.

Cu ocazia asta am descoperit ce misto este conceptul de sala VIP, fata de care manifestasem niste preconceptii (nu sariti cu gura ca nu e niciun fel de reclama, e doar o recomandare personala).

Pretul biletului include acces la bufetul suedez din lounge-ul dedicat, sucuri si bauturi alcoolice la discretie, popcorn si nachos dupa pofta inimii pentru film. Plus fotoliile din sala care arata si functioneaza cam asa:

A, am uitat sa va spun ca un bilet costa 50 de lei. Need I say more?

PS nerecomandat Baiatului Dragut: Vreau si eu un barbat ca Sherlock Holmes. Sau ca Robert Downey Jr. Chiar daca e imposibil sa ii vinzi si cea mai nevinovata minciuna, precum gradinarului cel mai proaspat si suculent castravete, un asemenea exemplar merita convertirea la sinceritate absoluta!

Agenda setting (stabilirea agendei) este teoria conform careia mass media influenteaza publicul in stabilirea prioritatilor sociale, politice si economice pornind de la subiectele pe care le acopera. Cu alte cuvinte, daca ceva a devenit stire, este important. Cum blogurile reprezinta o importanta componenta sociala a new media, o consecinta a acestei teorii este declinul originalitatii in blogosfera romaneasca.

Premise

De ceva timp incoace dimensiunea personala a blogosferei se muta de la relatarea propriilor idei si trairi la opinarea in legatura cu subiectele setate de mass media ca fiind importante. Adica se ia o stire sau un fenomen care a capatat deja anvergura in presa  si se personalizeaza cu propria opinie fara a se abate de la trendul stabilit de colosul cu picioare de lut, ci doar asezonandu-l cu o idee proprie.

Pana aici nimic rau sau neobisnuit. Dar vocile din blogosfera tind sa abandoneze realitatea individuala in favoarea realitatii media, diversitatea si originalitatea in favoarea unor subiecte la moda care sa le amplifice capitalul de popularitate, sa incurajeze vocalizarea mai ridicata a opiniilor audientei prin comentarii sau sa genereze trafic prin SEO (fie el spam sau nu).

Cititorii ferventi de bloguri s-au obisnuit deja cu incorporarea in articole a filmuletelor de pe youtube sau de pe siteurile de stiri, insotite de doua-trei randuri sau un “via” modest pus in finalul unei postari care nu face decat sa redea o informatie care circula in presa. Plusul de valoare de pe bloguri ajunge sa se micsoreze pe masura ce alergam dupa o portie cat mai mare din mainstreamul celei de-a patra puteri in stat.

Read more…

Poate ca in viitor vom avea la dispozitie tutorialul pentru prepararea ceaiului alaturi de fierbator, vom accesa mediile sociale de pe web cu un singur gand si ne vom naste cu o tastatura virtuala in brate. Sau poate ca nu…

Oricum, simpatic exercitiul de imaginatie din film, mai putin partea cu avalansa de mesaje publicitare introduse direct in perceptia utilizatorului. Aia e brrrrr…

Din prima zi de angajat al unei companii descoperi ca vocabularul corporatist exclude un anumit cuvant care, odata pronuntat, iti spulbera toata karma pozitiva, te deplaseaza rapid in ochii colegilor si superiorilor de la stadiul de tanar talent si individ care promite pana la rolul de nulitate absoluta in structura organizatiei.

Nu numai ca nu trebuie pronuntat, dar nu trebuie nici sa fii in preajma lui atunci cand il comite altcineva. Daca urechile ti s-au aflat intamplator prin zona in care a iesit blestematia in eter ai de luat masuri urgente. Unu: avertizarea delincventului “Baaah…shhht” cu tot cu o privire serioasa care sa sublinieze gravitatea circumstantei. Daca se persista in pacat, esti nevoit treci rapid la doi: ignorarea completa a pacatosului pe vecie, ca sa eviti asocierea cu asemenea elemente negative care spulbera armonia corporatista. Nicio masura nu e prea josnica pentru a fi luata in calcul cata vreme iti salveaza fundul.

Cuvantul e demisie. Pur si simplu nu-l poti pronunta raspicat in birou, indiferent de circumstante, fara sa-ti imaginezi un stol de ciori luandu-si amenintator zborul de pe sub tavanul fals. Ai voie sa injuri in barba daca trebuie sa lucrezi peste program sau in weekend, daca tocmai ti-au mai venit niste sarcini urgente vinerea cu o ora inainte de sfarsitul saptamanii de lucru sau daca te enerveaza vreun client. La naiba, in cazuri extraordinare poti injura si cu voce tare. Dar sub nicio forma (repeta dupa mine!) nu ai voie sa pronunti cuvantul demisie. E o blasfemie lingivstica, un cod secret care, odata pronuntat, va atrage dupa sine patimi grele si vremuri de restriste iar uneori se va transforma in ceea ce invoci: pierderea jobului.

Iar daca vreun nefericit de coleg se baga in hazardul demisiei, indiferent daca iti era manager preferat sau frate intru suferinta profesionala, trebuie tratat pe masura. Nu te vei mai antura cu el, proscrisul cu bad karma si reputatie contagioasa, pentru ca poate transfera asupra ta puterea nociva a gestului demisionar.

Acu vreun an si ceva aveam o managerita simpatica foc si populara pe masura. Era una de-a noastra, rar exclusa din miscarile de trupe ale departamentului. Dupa ce si-a dat demisia a stat in preaviz o luna, timp in care a devenit un fel de Rege Lear al comunitatii corporatiste. Nu mai iesea nimeni cu ea la tigara, toata lumea isi concentra puterea de seductie asupra inlocuitoarei ei. Cred ca in perioada aia am fumat cele mai multe tigari cu ea, ca o Cordelie intr-o adunatura de personificari ale lui Goneril si Reagan.

Acum sunt eu in postura uzurpata. Am pronuntat cuvantul cu d, s-a intamplat si documentul scris, urmat de o ploaie de semnaturi si documente care invoca similaritatea cu inmormantarea: nu poti jeli in voie pentru ca ai prea multe formalitati de indeplinit. Si ma uit cu drag si empatie in jurul meu la mastile invizibile pe care ceilalti si le-au pus deja pe fata pentru a se proteja de virusul demisionar. Intr-un fel ii inteleg: e criza si sistemul imunitar profesional e la pamant. Boala cu D te poate lovi cand nici nu te astepti…