Stătea în faţa mea la coadă în supermarket. Cu nonşalanţa specifică reprezentanţilor sexului masculin, părea că observă totul fără să se uite nicăieri în special. Mă măsurase scurt cu privirea în timp ce îşi aşeza cele două sticle de vin roşu pe rampa de produse. Ca nu se vadă că îl studiez la rândul meu, îmi fixasem ochii pe etichetele de Pinot Noir în timp ce îmi exploatam la maxim privirea periferică.
Mesteca gumă. O clefăia zgomotos, fără urmă de curtoazie pentru densitatea mare de urechi din jur. Coada se lungise, se aglomerase, iar eu devenisem prizonieră în compoziţia ei amorfă, destinată să-i ascult lui rumegăiala până la definitivarea tranzacţiei. Pe alocuri, ritmul de masticaţie era punctat cu baloane construite cu entuziasm si abundenţă de salivă, apoi sparte viguros şi zdrobite între buze lacome si vineţii. Tresăream de fiecare dată, mi se părea că cineva omoară o pungă umflată sau că aruncă o petardă.
Se vedea că îi place. Până şi sucţiunea aerului din balon era bine subliniată, avea propriul său rol în concertul de care beneficiam. Lumea de la rând începuse să transpire, să foiască produsele de prin coşuri, să-şi facă de lucru pe la standul cu prezervative şi gumă de mestecat, orice numai să acopere sunetele care-i ieşeau protagonistului printre măsele. Impasibilă, casiera părea singura afonă din public, numărând în slow motion restul în multe bancnote mici, mici.
Sticlele se mutaseră demult în sacoşă, privirea mea la fel, când bătrânul (da, aţi citit bine) şi-a strâns tacticos bancnotele, portofelul, punga şi a plecat, nu înainte de a ne mai oferi deliciul încă unui balon. L-a spart în cinstea noastră, ne-a zâmbit şi a ieşit din magazin. Hipnotizată de un soi de fascinaţie a grotescului, l-am urmărit o vreme cu privirea. Şontâc-şontâc. Bretele, pantaloni demodaţi, pălărie în carouri.
De departe, cu simţul auditiv degrevat de povara de a-l suporta, personajul nu îmi părea decât un bătrânel simpatic ieşit la alimentara din colţ după franzela zilnică.
Ca să vedeţi că aparenţele înşală cu neruşinarea lui Zoe Trahanache din Cetăţeanul turmentat a lui Caragiale.
(sursa foto: www.osgi.org)
Citeste si...
savuros articolul asta printre marea de articole despre social media, blogging, twittering s.a. pe care le-am citit in ultima vreme.
Ela, si veioze. Sa nu uitam veiozele:)
Nu ma refeream neaparat la posturile tale. Ci la ce am citit eu in general. Dar posturile tale au fost chiar bune. Keep up the good work!
:)) il prefer pe mosulica asta decat pe un incruntat din ala comunist
Super tare bib:) chiar am ras in birou ma cred astia cu capul..nu ca nu as fi..imi aduc aminte de obsesia ta..nici eu nu aveam voie sa mananc guma…si ce imi mai placea…sau seminte…ha
Hmm.. cu ce şi-o fi lipit proteza?..
@chrys De incruntatii comunisti oricum dam peste tot… asta e o adevarata exceptie…
@Digital Elf m-am gandit si eu la asta. Pret de jumatate de secunda. Apoi am abandonat ideea, de scarba…
@bibi: in continuare nu ai voie, da?:) desi ai biroul la cateva mii de kilometri. Eu te aud! Stop chewing!:))))
bibi sunt de acord cu tine .i-as clefai lu’ uxa in ureche toata ziua.. si o si fac
uxa, mi-ai banat ip-ul!!!!! a trebuit sa intru pe blog de la vecini sa mai las un comment??? te rog, primeste-ma inapoi
@elemetfifth: haha, foarte funny, domnisoara element 5! daca mai continuati clefaiala, chiar o sa intrati de la vecini:)
Ca dovada ca nu guma ucide, ci oamenii care o clefaie. ;)
Din ciclul mitocaniilor ar trebui sa il catalogam pe acesta ca fiind “Mitocanul mestecator de guma” :))
Buna idee, Florin! Cine pune o vorba buna la Guerilla?:)
@ Digital Elf : Cu Corega :)) http://thumbs100.trilulilu.ro/asternut/24023e1a11c4ed/thumb
sa-mi trimiti si mie pe mail piesa Cetateanul Turmentat ca sa fiu a naibii, nu am gasit decat O scrisoare pierduta…
Salut oameni buni,
Vezi ceva la cineva, nu-ti place. Nu-ti place o parte din tine.
Schimbi pozitia, schimbi lumina, schimbi lentila schimbi perceptia, Zambesti, il accepti, te accepti.
Zambesti din nou…
Nu mai auzi nici guma ta…
i
@miha: caut, gasesc, dau.
@Ioan: frumoasa poezia. Da’ in supermarket era mai degraba proza. Sau, ma rog, realitatea era mult mai prozaica.
@Ralu Realitatea cui?
Am uitat sa-ti spun cat de bine suna povestea ta… Imi imaginez ca stropii lu’ nea simpaticu’ imi cad pe fatza, rad si ma sterg, si-l ingadui… Rade si el, jenat, ii vad fiecare por de pe nascior si-i iese paru’ din nas… si urechi…
@Ioan realitatea mea, din pacate… A mea, cu drept de proprietate extins si asupra celorlalte victime din magazin. Sau nu se intelege ca “povestea” e cat se poate de adevarata? Daca imi mai lasam si imaginatia sa intervina… ehei, ce iesea…
@Ralu Cum crezi tu Ralu… :) – cu bine
Bai nene, chiar trebuie sa vorbeasca toata lumea despre “O scrisoare pierduta”, opera a genialului dramaturg roman cum i-o fin numele ca am un lapsus?
M-am saturat, nu vreau sa mai aud de comedia asta. Nu stiu ce simtiti voi dar eu am de invatat povestiri, comentarii, argumentari, caracteerizari de personaj pe opera asta. Nu prea imi place sa aud mereu de ea.
Multumesc pentru intelegere!
Daca tot ai descris contextul, te inteleg:))) Cu toti am trecut prin asta si am supravietuit. Da’ eu postul nu-l editez pentru tine, nici comentariile nu le sterg. Spor la invatat!
te-am luat in vizor http://de-rasul-blogosferei.blogspot.com/2009/05/balonase-balonase.html
tre sa recunosc ca si io am pasiunea asta sau fetishu asta nebun sa fac baloane in public,e involuntar uneori pe bune:)))