Vizitata impreuna, vazuta prima data anul asta, parea un leagan urias in care zeii hiberneaza in asteptarea lui Ra.

Soare n-a fost, iar in aerul sarat se zdrobeau firimituri de val. “Sarut mana, doamna” i-am soptit, “vin la tine cu aceeasi rugaminte pe care am adresat-o fiecarui Dumnezeu care exista…” Marea zambea. Am zambit si eu. Tu erai alaturi, adancit in gandurile tale, undeva unde nu puteam ajunge la tine.

“Stiu ca esti puternica, doar ma botezi in fiecare an”, am continuat. “Si in fiecare ianuarie ma intorc la tine cu promisiuni si rugaminti”.

Am depus sarutul marii, sarat si cald, pe buzele mele si te-am privit din nou. Erai acolo, intruchipand tot ce-mi doresc, tot ce ma desparte de fericire. Revoltator de ironic, erai tot cel ce mi se refuza cu incapatanarea tuturor motivelor pe care nu le-am inteles niciodata.

M-am indepartat de zidul dintre mine si tine si m-am intors la valuri. Reveneau mereu sa plece, acelasi dans nebun la care m-am simtit intotdeauna provocata. Mi-am pierdut privirea in larg si m-am lasat mangaiata de stropii sarati, de nisipul ud, de aerul cald si catifelat.

N-am dansat. Era prea frig in absenta lui Ra, care sa ma inveleasca. In schimb, am lasat dansul marii sa-mi umple sufletul atat cat putea, pentru ca uitandu-ma la tine nu mai era mult loc in inima mea.

“Doamna”, mi-am continuat ruga. “Uita-te la el. Il iubesc. Mi-e dor de el si acum, cand vorbesc cu tine.” Marea fosnea intrigata si am lasat o lacrima drept ofranda. “Te rog, doamna, sopteste-i lui Dumnezeu, stiu ca te intalnesti mai des cu El decat mine. Plangi pentru mine, spune-i sa mi-l intoarca, ma ofilesc fara el. Si tu seci de dor pentru fiecare val pe care il pierzi pe stanci. El este valul meu”.

Stergandu-mi spuma de pe glezne, m-am intors la tine, si pe buzele mele se uscau ori lacrimi, ori apa marii.

Cand am plecat de pe dig a inceput ploaia – si nu s-a mai oprit pana am ajuns in Bucuresti.