Eu si Fiat 500. Episodul 1 – Bologna

0 Flares 0 Flares ×

Citit mai intai prologul:

Eu si Fiat 500: poveste de dragoste in 3 episoade si un prolog

Prima data cand am pus mana pe un Fiat 500 a fost pe meleaguri la fel de bologneze ca si pastele. Eu si Baiatul Dragut avem o traditie: de aniversarea noastra mergem undeva, in afara tarii. Alte cupluri isi ofera cadouri, noi ne oferim un city break. Anul trecut am ales Bologna, pentru ca era aproape de Maranello unde voiam neaparat sa vizitam muzeul Ferrari.

Zis si planificat: bilete de avion, hotel si, evident, masina de inchiriat, pentru ca nu avea sens altfel. Drumurile spre si dinspre aeroport, plus deplasarea pana la Maranello si inapoi costau mai mult cu transportul in comun decat daca ne-am fi inchiriat propria masina.

Asa ca am rezervat pe Europcar o masina din cea mai ieftina categorie: “Fiat 500 or similar”. Ma distra, cumva, ideea ca o sa vedem sa mergem supermasinile alea imbarcati intr-o cascarabeta minuscula.

Prima mirare a fost cand, cu trei zile inainte de pick-up date, masina noastra costa un sfert din pretul cu care o retinusem noi. Nu mersese sa dam detaliile de card pe site (slava Domnului si, o sa vedeti mai incolo, prilej de bucluc) asa ca am anulat repede rezervarea de 130 de euro si am facut una noua de 33 de euro, scuipandu-mi in san de uimire. Deja costul transportului in comun era facut de rusine sever. Chestie de tinut minte si pe viitor: chiar daca va rezervati masina din timp, mai verificati din cand in cand pretul, poate ajung si la voi minuni de-astea.

A doua mirare a fost reality checkul de pe aeroportul bolognez. Unde angajatii de la tejgheaua Europcar ne-au intampinat senini, cerandu-ne un credit card, NU debit card, cum ne chinuiam noi sa completam pe site. Altfel nu luam masina, punct. Am scuturat portofelul si am gasit, pana la urma, un credit card – dar aviz amatorilor, noi mai inchiriasem pana atunci senini doar cu debit card si, daca n-am fi avut carte de credit, luam autobuzul pana la hotel si pana la Maranello.

Un frumos, un gri italian

In fine, s-a rezolvat cu inchirierea masinii dupa ce angajatul Europcar s-a strambat putin la ecran: “Nu am sa va dau Fiat 500, mi dispiace. Va dau altceva” si eu m-am intristat asa de vizibil, ca a dat cateva telefoane si a revenit la noi: “Gata, s-a rezolvat. Avem pentru dvs un Fiat 500 de un gri frumos, un gri italian!” :D

Cumva imi placea ideea de a lua cea mai mica masina (Smart nu era o optiune, trebuia sa mergem destul in afara orasului si aveam si bagaje cu noi) pentru a vedea cele mai musculoase bestii din curtea Ferrari. Asa ca ne-am intalnit in parcare cu minunatia asta gri-italian (nici acum nu stiu ce inseamna):

Bestia gri italian. Nu prima, ci a doua masina, evident :D

 

Ne-am urcat, doi soferi de Ford Focus, intr-o bucatica de masina si ne-am buimacit putin pana ne-am obisnuit cu noua capacitate. Era aproape noua, ca mai toate masinile de rental. Avea o motorizare de 1.2 litri cu 70 cai putere si, cu bordul ala minuscul si  toate butoanele dispuse ciudat pe consola, nu prea parea genul care sa inspire pasiuni. Macar valizele ne-au incaput in portbagaj.

In Bologna se abatuse un val de caldura si, oricat de tentant ar suna asta acum iarna, atunci era extrem de incomod. Bietul aer conditionat abia sufla in timp ce Google Maps ne ghida spre hotel.

Am ajuns relativ repede – Bologna nu e chiar o metropola – si am parcat masina in cea mai stramta parcare subterana conceputa vreodata, imaginandu-mi cum ar fi fost sa inghesui Focusul acolo. Incepuse sa imi placa senzatia de a manevra din nou o bucatica de masina (I was channelling my inner Tico driver), precum si starea de spirit pe care mi-o imprima Fietelul. Deja il asociam cu vacanta, cu libertate si cu lipsa de responsabilitati, ca doar nu redevenisem, Doamne fereste, din nou posesor de Fiat, ci doar ma jucam cu unul, temporar.

Imi placea cum nu se lua foarte in serios, in timp ce demonstra ca are cu ce. Da, chiar si la motorizarea aia masina imi parea destul de fasneata prin traficul de oras. Baiatul Dragut era meh in privinta ei, dar la 33 euro plus combustibil nici macar el n-avea ce sa protesteze.

Am parcat-o in subteranul hotelului si pentru restul zilei ne-am pierdut per pedes pe sub porticurile Bolognei – daca n-ati vizitat orasul, trebuie neaparat sa o faceti. Arhitectura lui plina de porticuri il face unic, cel putin in ochii mei. In plus, sunt extrem de functionale pe arsita sau ploaie!

Porticuri, porticuri cat cuprinzi cu ochii.

A doua zi ne-am imbarcat dis de dimineata in Fietel (deja ajunsesem la diminutive) si am condus pe superbele drumuri emilian-romagneze de tara pana la Maranello, unde ne-am infundat in muzeul Ferrari si ne-am plimbat inclusiv in curtea fabricii si pe pista pe care se testeaza masinile.

Un lucru e clar, italienii se pricep sa se laude cu masinile lor.

Prin jurul muzeului misunau romani care voiau sa te combine la un tur cu Ferrarri sau chiar Lamborghini (!), ceva gen 100 euro 15 minute pe strazile orasului, dar nu parea un mod prea atragator de a ne cheltui banii, asa ca am lasat-o balta.

Ne mai ramasese ceva timp dupa Maranello asa ca am decis sa mergem pana la Parma si sa mancam prosciutto de la mama lui.

A fost cel putin interesant sa ne plimbam pe drumurile lor secundare, unde se circula cam haotic, asa ca la intoarcere am ales autostrada, pe care Fietelul abia se tinea. La 120 la ora ne simteam gata sa decolam. Am condus cam incordata si nu prea mi-a placut experienta, e clar masina de oras.

Seara ne-am intors in Bologna si am petrecut cea mai minunata seara la tejgheaua asta – un fel de combinatie intre magazin si restaurant, cu o atmosfera foarte familiara si intima.

Cea mai frumoasa amintire din Bologna: Bottega di Via Montegrappa

Aici am gustat cele mai bune delicatese locale, stropite cu un Pignoletto excelent care ne-a tinut ore in sir la tejghea, povestind cate in luna si in stele, in timp ce in jurul nostru viata se desfasura fierbinte si lenesa. Inauntru radeau niste grupuri de prieteni in jurul unor platouri si a unor sticle de vin. Proprietarul mai iesea din cand in cand cu un platou de… ceva la noi: mortadella, burrata, o tarta cu cartof si alte bunatati – iar la final nota de plata a iesit neasteptat de modest. Genul de loc la care m-as intoarce oricand.

A treia zi era duminica, timpul sa decolam spre casa. Dar nu inainte de a mai da o tura cu Fietelul prin dulcile imprejurimi ale Bolognei. Emilia Romagna este o provincie tare aratoasa, cu privelisti apetisante de countryside. Deh, vecinatatea cu Toscana.

De ce am povestit toate astea? Pentru ca experienta Fiat 500 a fost mai mult decat o interactiune cu masina, a devenit o suma de simboluri.

Am condus masinuta aproape tot weekendul doar eu (Baiatul Dragut desemnand-o nevrednica), parcurgand aproape 300 de kilometri la volanul ei. Si inca de pe atunci am asociat-o cu vacanta, libertate, getaway-uri romantice si privelisti minunate. Am fabricat amintiri frumoase impreuna si am mers pe drumuri poetice. Iar cand ne-am despartit, am avut o strangere de inima. Dar simteam ca o sa ne reintalnim curand.

featured

A piuttosto, piccolino!

Urmarea AICI

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Pin It Share 0 Google+ 0 0 Flares ×
No Responses
0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Pin It Share 0 Google+ 0 0 Flares ×
Read previous post:
De ce nu ma afecteaza moartea vedetelor

M-am trezit in dimineata asta cu newsfeedul inundat de moartea lui David Bowie, ocazie cu care mi-am dat seama ca...

Close