Rămăsesem datoare cu detalii post-Dubova aşa că după un drum de 7 ore şi un somn de 40 de ore mi-am regăsit şi eu finalmente blogul.

Dubova este un sătuc de pe defileul Dunării la care trebuie să ai veleităţi de detectiv ca să ajungi fără GPS, deoarece de pe şoseaua care leagă Drobeta Turnu Severin de Caransebes nu există niciun indicator şi poţi să mergi liniştit înainte după Orşova până constaţi că a cam dispărut Dunărea de pe partea stângă (cum li s-a întâmplat câtorva maşini din grupul cu care am mers). Nicio problemă, te întorci frumos în Orşova şi cauţi un indicator cu Dubova. Caută sănătos, că nu există. Când te plictiseşti găseşte-l pe ăla cu Eşelniţa şi vei fi pe drumul cel bun.

Între Eşelniţa şi Dubova găseşti celebra statuie a lui Decebal sculptată în stâncă, acest Sfinx danubian făcut de mâna omului cu care se fotografiază toată lumea care a răbdat un drum de 400 de kilometri şi 500 de semafoare de drum în lucru. Trebuie să recunosc că statuia întregeşte un peisaj deja impresionant. Cazanele Dunării par într-adevăr o lucrătură elaborată a naturii şi îţi smulg destule “aaaa”, “uiteeee” şi clickuri declanşatoare de poze.

Dacă te cazezi la pensiunea Decebal (un motiv să o faci e că toate camerele au vedere la Dunăre) aşteaptă-te la un soi de motel aşezat în buza şoselei, care în tariful de 200 de lei pe noapte îţi oferă un televizor fără cablu, o singură priză funcţională, miros de peşte prăjit în cameră datorită proximităţii cu restaurantul, muzică pe repeat din cauza aceleiaşi proximităţi precum şi ploşniţe şi tot felul de alte gâze la discreţie. Serios acum. Am omorât o ploşniţă pe pernă (lucru oarecum firesc dacă stai să te gândeşti că în engleză îi zice bed bug). Am omorât alta care se ascunsese în pliurile prosopului din baie. Vreo două pe lângă bagaj. Deci da.

Şi dacă trebuie să zic şi de bine, la restaurantul pensiunii servirea era impecabilă. Adică nenea ospătarii mai aveau puţin şi veneau îmbrăcaţi în frac să îţi ia comanda, chiar dacă eram la mama naibii într-un sătuc uitat de lume în care Vodafone ceda nervos şi îţi oferea roaming de Serbia iar Orange abia-abia îşi trăgea sufletul cu câteva liniuţe de semnal. Şi s-au purtat extraordinar de serviabil cu un grup de douăzeci de oameni care tot timpul voiau ceva, se răzgândeau, pofteau, cereau, semnalau. Bravo lor! Aş zice aşa: nu te duce să stai la pensiunea Decebal, du-te să mănânci acolo, ploşniţele au evitat destul de elegant restaurantul.

În rest, plimbări cu barca la vreo 200 de lei pentru un grup de 10 persoane, vreo două peşteri de vizitat, baie în piscină (fii cuminte şi nu te scălda în Dunăre că ţi-o furi, e adâncă, plină de vârtejuri şi de poveşti despre oameni înecaţi), peisaj superb cu Serbia vizavi, aşa că dacă ai nervii tari şi nu eşti foarte fiţos la insecte ai putea chiar să te bucuri de o mini-vacanţă.

Eu am plecat de acolo uşor isterizată şi acu’ mă uit la bagaj pe care nu îndrăznesc să îl desfac de teamă că vânătoarea de ploşniţe ar putea continua la mine acasă. Nu de alta, dar mă gândesc că le-ar plăcea mai mult apartamentul meu, e mai spaţios, are nenumărate prize şi funcţionează şi cablul TV.