Despre cea mai importanta intalnire din viata mea si alte sentimentalisme

Si daca tot v-am povestit intr-un articol anterior despre momente cu adevarat intense, raman in aceeasi tematica a senzatiilor puternice, aproape palpabile din viata mea si aduc in conversatie ziua in care mi-am vazut nepotelul pentru prima data.

Nu vreau sa va plictisesc cu povesti neonatale cu care sa empatizeze doar proaspetele sau viitoarele mamici. Nu o sa discut despre cezariene, scoruri Apgar, scutece sau biberoane. Astea sunt informatii strict contextuale ce intervin la timpul potrivit in viata fiecarui om care procreeaza si pe care nimeni n-ar trebui sa le invoce dinainte, intru plictiseala sau angoasa interlocutorilor.

N-am decat poza asta, facuta in decembrie 2005 cu un telefon care, la vremea aia, se lauda cu o azi modesta camera foto. Dar nici nu-mi trebuie alta ilustrare ca sa retraiesc senzatia de deplina apartenenta la micul botz de carne.

O prietena ma avertizase sa nu ma astept la frumuseturi: “Nou-nascutii sunt ca niste organe extirpate!”, imi evocase ea intr-un accent barbian de estetica a uratului. “Sunt zbarciti de atata lichid, de parca ar fi stat in ciorba”. Revoltata, incercasem sa compensez remarca imaginandu-mi un copil frumos, iesit parca din mitologia greaca, cu o aura luminoasa si bucle blonde (ceea ce ar fi fost problematic, deoarece ambii parinti erau bruneti ca noaptea). Un ingeras fara aripi, cu manute mici si grasune, cu ochi expresivi si zambet sagalnic de lapte.

Intalnirea cu El mi-a intrecut asteptarile si a depasit in intensitate orice moment din viata mea. Botul de carne m-a salutat cu un cascat indiferent, dormind imperturbabil, cu fata zbarcita, cu palmele congestionate si ceva mai mari decat ar fi fost firesti la un bebelus, afisand o cuta de incruntare intre sprancene. L-am privit ca pe ambasadorul atator promisiuni si atator griji navalite pe lumea asta odata cu el. A urmat un alai de senzatii, din care cea mai puternica era dragostea, un sentiment deplin de iubire la cel mai inalt si neconditionat nivel, garnisita cu apartenenta, dorinta de protectie, duiosie, anticipare, nerabdare, ingrijorare, curiozitate, mandrie, liniste si multe multe altele.

Mama mea, proaspata lui bunica, mi l-a atribuit in ziua nasterii prin cateva cuvinte simple, izbucnite natural dintr-o remarca simpla si plina de intelesuri: “Seamana cu tine!” Astfel am devenit, din ruda pe o ramura orizontala arborelui genealogic, o adevarata sursa de informatie genetica pentru mica fiinta ce exista imperturbabil.

Legatura s-a solidificat in aceeasi zi prin declararea la Evidenta Populatiei, cand tatal lui i-a declinat pentru prima data identitatea in fata unei functionare si a unui registru. Era varianta de nume data de mine si validata oficial de asemanarea noastra fizica. Varianta asupra careia, inainte de nastere, existasera destule explicatii si dispute, da-uri si nu-uri raspicate.

Pana la urma, din ziua aia si pana la sfarsitul timpurilor, Stefan Alexander va purta intotdeauna numele pe care i l-a dat matusa lui preferata:)

Nu cred ca exista moment mai incarcat de semnificatii decat sa-ti vezi ADN-ul reflectat de un nou inceput de drum, plin de promisiuni si sperante. Dar, pe de alta parte, sunt convinsa ca ai trait aventuri mult mai intense si ca poti sa le povestesti mult mai maiestrit. Asa ca te invit sa le impartasesti pe www.coffeechat.ro/momente-intense, acolo unde Jacobs organizeaza un concurs cu ocazia lansarii sortimentului Jacobs Kronung Intense. Voi fi si eu acolo sa te citesc si sa te apreciez.

Citeste si...

1. Viata intr-un cimitir de relatii
2. Despre prieteni și călătorii
3. Despre blogosfera, la trend.NET pe RomaniaLibera.ro