O seara chileanu de vara. Cina s-a concretizat intr-o salata comandata pe terasa – una de-aia cuminte, “asortata de vara”, nu va ganditi la un castron plin cu sunca, parmezan, dressing si crutoane. Aia nu-i salata. Mai degraba ceva rosioara, neaparat laptuca fiindca e de baza, niste ardei si castravete. Alaturi de care se odihneau cativa franjuri de ceapa rosie. Cativa, jur – pusi de gust, nu cu scopul de a umple castronul.

Ca parca salata nu-i salata daca nu are si niste ceapa in ea. Ceapa e buna la aproape orice. Slabeste, elimina toxinele din organism, combate constipatia, este antioxidant. Ceapa face curat in casa, spala perdelele, uda florile, duce gunoiul (ma rog, aici ma poarta cam departe fantezia din dotare, dar sunt convinsa ca ar putea daca si-ar pune in cap).

In acest context, nu e de mirare ca sunt fan al cepei. Cu masura mica, sa ne intelegem, dar e indispensabila.

Asa, deci consum salata. Urmeaza doua gume de mestecat, o sueta relaxanta pe aceeasi terasa, urmata de un episod de biliard pe care mai bine il trecem cu vederea (I was no winner) si de un zapping al televizorului pe canapeaua de acasa.

Si vine intrebarea. Sa ne intelegem, trecusera minim doua ore si doua gume de mestecat. Ma simteam stapana pe mine din punct de vedere olfactiv si nu numai, cu toate precautiile luate, intr-o seara frumoasa si linistita in care nu am ezitat sa vorbesc, sa rad, sa respir aproape de celalalt. Nimic n-ar fi anticipat grozavia intrebarii care m-a lovit din senin:

“Auzi draga mea, cam cata ceapa era in salata aia?”

Dupa terminarea programului la job, valuri generoase de oameni scapati din mrejele corporatiste se indreptau spre complexul sportiv.

Nu i se putea spune “sala”, pentru ca era un club gigantic cu doua piscine, sase jacuzzi-uri, cateva saune clocotinde, o armata de aparatura de fitness si hectare de spatii de aerobic. Sute de oglinzi reflectau fiecare unghi celulitic, moale sau neantrenat. Antrenorii personali pareau inraiti, fiind tinuti probabil flamanzi ca dobermanii, gata sa scoata untul din clienti, iar antrenoarele de aerobic aratau ca niste zeite sculptate de cel mai maiestrit artist.

Valuri intregi de sportivi amatori se revarsau spre clubul sportiv, gata sa intoarca spatele sedentarismului si inactivitatii, pregatiti sa-si ofere sudoarea (la propriu) drept ofranda adusa zeilor miscarii. In ochii lor sclipea anticiparea unor ore in care aveau sa dea tot ce era mai bun din ei, in numele unei vieti sanatoase. Parca nicicand promisiunea dictonului “mens sana in corpore sano” nu functionase mai bine.

In ziua aia am ajuns ceva mai tarziu decat ceilalti adepti ai miscarii fizice. Suficient de tarziu incat sa remarc, in parcare, urmele bataliei pentru locurile de parcare din fata intrarii in imensul complex sportiv.

In primele randuri din parcare, masinile mai aveau putin si se suprapuneau, intr-un efort colectiv de a economisi pasii pana la intrarea in templul miscarii. Inauntru, posesorii lor faceau sport, mult sport.

Parca sunt in iadul furnizorilor. La jumatate de an dupa ce RCS RDS imi scotea peri albi cu semnalul TV si la mai putin de doua saptamani de cand Orange mi-a trantit in brate o factura de aproape 200 de euro depasiri in trafic de date, vine Enelul si, senin, stinge lumina.

La propriu.

In ciuda faptului ca factura “la lumina” vine lunar, mi-am facut un obicei din a o achita o data la doua luni. Adica astept sa se adune doua facturi si abia atunci le platesc, in felul asta economisind un drum pana la casierie. Unde ma asteapta, de obicei, coada, oameni care se lipesc de mine, casiere acre, coada, oameni cu tot felul de probleme care “tin randul in loc”, coada.

Am mentionat ca e mereu coada, nu? Dap, casieria Lizeanu pare a fi punctul de maxim interes pentru platitorii profesionisti de facturi. Aici gasesti, indiferent de ora sau anotimp, o inepuizabila adunatura de bosorogi, gospodine si incurca-lume care au ceva in comun: factura la Enel si muuult timp liber.

De cele mai multe ori eu nu am nici una, nici alta, asa ca evit din rasputeri mersul lunar la ghiseu. A, nu-mi spuneti de plati online sau alte extravagante ale secolului actual. Clubul celor care platesc online si dupa aia, cand plata nu se actualizeaza in baza de date, se prezinta la ghiseu sa explice hieroglifele din extrasul de cont unor casiere acre si semialfabetizate nu are nevoie de un nou membru.

Ei, si stiind ca am platit in aprilie, ma pregateam psihic sa ma adun, agale, spre casierie. Imi faceam curaj zilele astea, suspinand la temperaturile inalte, anticipand parca mirosul si gradul de aderenta epidermica al comunitatii de la coada Enel. Cand ma trezesc ieri pe la sapte seara ca ajung de la job la o casa fara curent electric, pur si simplu.

Am zburat la casierie, va dati seama. Acolo, dupa o asteptare lipicioasa si lunga, stupoare: aflu ca am patru facturi neachitate, nu doua. Eu, care platesc cu sfintenie din 2 in 2 luni, imi dau seama ca probabil casiera a ratat sa dea un “enter” data trecuta si nu mi-a actualizat plata celorlalte 2 facturi. Dar de ce nu m-a anuntat nimeni? De ce n-am primit nicio somatie, prin posta sau in inbox, ca ne mandrim si cu ditai contul pe enel.ro? De ce?

Intrebarile mele nu si-au gasit niciun raspuns la ghisee, unde casierele parca iti ghicesc in cafea. Se uita lung, isi potrivesc dioptriile pe nas. Isi mai aranjeaza o suvita imbibata in fixativ. Se mai uita o data, mai apasa cu aratatorul o tasta.

- Vad aici ca ati platit in data de….

Imi si imaginez o tanti din asta cum roteste ceasca de cafea, ghicind trecut sau viitor unor oameni ingrijorati, rezemati cu nasul de cealalta parte a geamului, acolo unde se termina clientul si incepe angajatul.

- Vad aici o nefericire in trecutul tau. O suparare.

Sa nu lungesc mai mult decat e necesar povestea, ideea e ca m-au somat sa aduc sfanta chitanta. Si cum nu sunt genul care sa-si inrameze chitantele (nici macar sa le indosarieze, din pacate!) am ramas cu doua facturi achitate la dublu, din aprilie pana acum: facturile din februarie si martie.

Eh, noi sa fim sanatosi, ca banii ii facem. Dar cand da Enelul cu suspendarea serviciului in plina vara, sa te feresti. Mi-am petrecut noaptea nu la lumina lumanarii, ci la Domiciliul Dragut si dotat cu energie electrica. Altfel ma lipseam nu doar de internet si baterie la laptop ci, mai prozaic, de frigider si aer conditionat! Mica mea nedreptate cu Enelul (da, toate mi se intampla numai mie!!) s-a concretizat atat in platile dublate, cat si intr-un “plin de frigider” aruncat la ghena, cu toate proviziile din hypermarket prin care temperaturile estivale au facut ravagii peste noapte.

De-aia zic, cand da Enel, sa te tii. Ca nu te lasa doar fara lumina, ci si fara internet, baterie la laptop, frigider, cuptor cu microunde, aer conditionat, ondulator de par, baterie la telefon, cafetiera, televizor, PS3. Te lasa fara mancare, bautura, divertisment, ingrijire corporala sau temperaturi rezonabile.

Enel e un fel de Chuck Norris al furnizorilor. Nici cand greseste nu te poti gandi ca renunti la el si-l bagi la origini in favoarea concurentei. Greseste, tu platesti, sarumana sefu, cand imi dati drumu’ la semnal.

Panouri solare anybody?:)

Mie in general mi-a placut scoala.

Chiar daca n-am fost o tocilara incuiata, mi-au fost dragi toti cei 18 ani de scoala. Am intrat printre primii la liceu, am avut-o diriginta pe profesoara de limba romana si am mers la olimpiade la engleza – faza nationala. Am intrat la facultate dupa o concurenta de 11 candidati pe loc si am terminat-o fruntasa la licenta.

Impunsaturile de la spate ale parintilor catre intromisiune nazala intre paginile sanctificate (“nasul in carte, ca e sfanta!”) nu numai ca au dat roade, dar s-au dovedit si nefondate in timp, pentru ca am obtinut de bunavoie si nesilita de nimeni o diploma in plus fata de necesarul impus de ei: s-au declarat satisfacuti la obtinerea diplomei de licenta, dar m-am (si i-am) cadorisit si suplimentar, cu un master.

Aptitudinile lingvistice nu m-au lasat balta nici cand a fost sa invat franceza, nici cand am cochetat cu italiana. Pe blogul asta, or mai fi greseli din cand in cand, caci blogare humanum est. Incerc sa-mi controlez pornirile de “grammar nazi” si sa nu ma iau de lume, mai ales cand stiu ca si eu consum romgleza la greu.

De aici intelegem ca nu sunt genul de om pe care sa il provoace asa usor un panou publicitar pe strada.

Cu toata scoala mea, am stat si m-am gandit de doua ori ce dracu’ inseamna “mobbing” in contextul de mai jos. Geografic, dilema se intampla pe undeva prin zona Armeneasca, intr-un cartier de oameni simpli, trecuti de prima tinerete si nu chiar infocati consumatori de romgleza.

Discriminare, hartuire, mobbing. Ce-a fost in mintea copywriterului, sa isi flageleze mesajul cu un termen aterizat printre rezultatele din Google abia anul trecut? Mobbing inseamna, vag, persecutie, hartuire psihologica, dar care din romancele vizate de banner se identifica in fenomenul asta care n-are nici macar un echivalent exact in romana si pe care abia il descoperim?

A, si saptamana in care femeia conteaza in Romania se intinde de marti pana vineri. Absolut induiosator.

Rusaliile, aceste fete care inspira teama in popor, ies din nou la rampa weekendul asta si, odata cu ele, si superstitiile romanilor legate de spalatul de Rusalii. Asadar, la intrebarea ce nu ai voie sa faci de Rusalii? singurul raspuns corect este: nu trebuie sa te duci la munca, deoarece clasa muncitoare beneficiaza de zi libera luni, pe 13 iunie.

In rest, mai terminati cu superstitiile si vedeti-va linistiti de viata voastra. Rusaliile iti limiteaza cam ce ti-e interzis si de legile in vigoare, de familie, de bunul simt.

• sa incalci legea
• sa iti manifesti prostia sau incultura
• sa fii nespalat, agresiv, troll
• sa asculti manele
• in general sa fii ce e descris aici.

Este pacat sa faci baie de Rusalii? Nu, e pacat sa ramai nespalat timp de 3 zile, vara, pentru ca niste personaje fictive capricioase se incrunta la combinatia de apa+sapun de pe trupul tau. Geez! Ce se intampla daca faci baie de Rusalii? Vor aprecia si ele un crestin curat.

Este pacat sa speli rufe de Rusalii? Masina mea de spalat oricum e capricioasa in orice zi a saptamanii, asa ca nu cred ca face diferenta intre o sarbatoare legala, una religioasa sau o zi obisnuita. Daca totusi superstitia iti da ghes si simti ca Rusaliile o sa te arunce in fata camionului daca speli, abtine-te – doar daca ai haine de schimb si nu le porti pe alea care put, sa ne intelegem!

Ce sa faci de Rusalii? Ai 3 zile libere (cu tot cu weekendul, evident). Citeste o carte. Da o raita prin magazinele preferate. Gateste o mancare gustoasa. Iesi la o plimbare. Fa ordine in muzica de pe calculator.

Si nu uita: ai voie sa faci baie de Rusalii. De fapt, nu cred ca exista zi care sa suporte o asemenea interdictie. Bunul simt ar trebui sa primeze in fata oricarei superstitii.

Rusalii placute si curate va urez!

Nu as avea de unde sa stiu, pentru ca pe mine ma trezeste in fiecare zi, pe la 5 dimineata, un comando de vrabii posedate, care la prima raza a soarelui incep sa racneasca din toti bojocii.

Ce se intampla e dincolo de notiunea de ciripeala. Diabolicele animale si-au parasit culcusul de prin copaci si s-au cazat prin exteriorul balcoanelor de la bloc, pe cabluri, antene si tevi de scurgere. Urmatorul pas a fost sa gaseasca exact frecventa care face timpanul uman sa vibreze, iar acum urla una la alta in fiecare dimineata.

Nu stiu daca e vorba de un ritual de imperechere sau doar de barfa ordinara, daca isi impartasesc stiri, visele de azi noapte sau pur si simplu se injura cu pasiune. Cert e ca o fac la un nivel feroce.

Serios, unele blocuri au gandaci, altele soareci (n-as vrea sa fac schimb), noi avem vrabii. E un fenomen dubios, care probabil anunta ca incet-incet vine sfarsitul lumii prin cartierele bucurestene.

Singura solutie pentru un somn odihnitor si neintrerupt de decibelii aviari este sa inchid geamul de la balcon, precum si usa de la camera, punand astfel doua bariere fonice intre mine si trupa galagioasa. Dar sinusurile mele nu prea se vad dormind o vara intreaga cu aerul conditionat pornit.

Si daca va intrebati motivul pentru care, trezita asa devreme, nu salvez lumea de la razboaie sau constipatie, nu gasesc leacul cancerului sau modul de a activa prostia dureroasa, e doar pentru ca in jur de 7 am vrabiile gurese se potolesc: pleaca pe teren, se duc la culcare, se pun pe crosetat, naiba stie ce fac.

Cert e ca programul de stresat oameni nu se termina odata cu instalarea tacerii, deoarece specia blestemata se muta in copacii de langa bloc pentru a-si face nevoile deasupra masinilor parcate, tintind cat mai precis parbrizul sau geamurile portierelor din fata.

Ce sa fac, sa-mi iau o sperietoare de ciori? Am senzatia ca n-ar intimida nici tiganii din cartier, nici vrabiile. Sfatuiti-ma.

Da, vreau o baie generoasa, in care sa am spatiu de desfasurare berechet de-a stanga si de-a dreapta chiuvetei, nu doar spatiul meschin de pe marginea chiuvetei sau de pe o etajera micuta. Vreau o oglinda imensa, in care sa ma rasfat de-a lungul si de-a latul.

Tagged in this photo: Hotel Timisoara. Care, de altfel, are 4 stele cazatoare. Era o caldura in camera de abia stateam. Si receptia, cameristii, toata lumea dadea din umeri: sistemul de climatizare nu era trecut de pe cald pe rece. Greu de crezut, dar erau 26 de grade, nu adia fir de vant si batea soarele fix in geam. M-am simtit ca la mare, in hotelurile de pe vremuri.

Plus asta:

Am ajuns la concluzia ca oamenii strica. Aia care scot cartea de vizita din suportul pentru card, desi tu ai lasat laptop si telefon la incarcat – electricitate care intra in pretul camerei. Aia care spala cu substante chimice puternic mirositoare in camera de mic dejun, in timp ce oaspetii mananca. Aia care nu sunt in stare sa bata la usa inainte de a intra sa-ti schimbe prosoapele si te gasesc in chiloti. Aia care nu vad o rezervare in calculator la tarif de conferinta si se tiganesc cu tine ca trebuie sa achiti tarif normal – pana cand se indura sa verifice si dupa aia te intreaba senin: “Dar de ce sa imi cer scuze?”

Paradoxal, Hotel Timisoara n-a inteles ca a gazduit o conferinta de PR.

Voi va dati seama cat isi bate joc advertisingul de noi? E trist ca, daca stai sa te gandesti strict la prima parte a unei reclame, inainte sa intervina produsul salvator si packshotul, publicitatea se adreseaza unor oameni:

• depresivi, fara pofta de viata sau energie pentru ca nu iau suplimente nutritive;
• foarte bolnavi pentru ca nu iau medicamentul pentru raceala potrivit sau nu beau iaurt probiotic;
• cu matreata, par gras sau chelie pentru ca folosesc un sampon de rahat;
• care mananca numai grasimi sau numai alimente fade in lipsa de praf vegeta;
• care folosesc vase ingalate si imbacsite de detergenti de vase ineficienti;
• care umbla cu hainele patate pentru ca spala hainele cu detergent obisnuit sau decolorate pentru ca nu folosesc solutii speciale pentru haine colorate;
• care au animale cu blana urata si care se caca moale;
• in casele carora domneste o dezordine de nedescris fara mobila din anumite lanturi comerciale;
• fara sex appeal sau personalitate in lipsa unui anumit machiaj sau parfum;
• cu invazie de celulita, piele deshidratata si riduri pana dupa urechi;
• cu par carunt si tern din cauza vopselelor de par obisnuite;
• zgarciti sau saraci fara un credit care sa ii scoata din mizerie;
• morti de foame, incapabili sa muste un mar sau cu proteza plina de mancare lipita;
• care dau bipuri sau cheltuie o avere pe facturi de telefon sau internet;
• care umbla toata ziua ca niste zombies in lipsa cafelei cu o anumita aroma;
• care conduc niste rable fumegande si stau in cocioabe, inghesuiti printre rubedenii.

Astia suntem?

Care e faza cu advertiserii si provocatul repulsiei? Vor sa testeze cat de rapid putem schimba postul? S-au terminat emotiile umane la care se poate apela intr-o reclama? Altfel nu-mi explic de ce vedem in ultima vreme doar scenarii de genul:

• Apetito: toata lumea vorbeste cu gura plina




• Parodontax: scuipi sange si dinti in chiuveta




• Always: “Obisnuiai sa pui vata peste absorbant?”




• Clean & Clear: “Ce faci, iti scoti punctele negre? Ewwwwwww”

Sigur, abia astept sa vad o reclama cat mai explicita la medicamente de digestie, anti-diaree, anti-voma sau anti-furunculi. Scuze, “suplimente nutritive”, ce conteaza daca pastila aia vindeca ciuperca piciorului, n-avem voie sa ii zicem medicament.

“Ti-a aparut azi un furuncul gigant? Ai puroi in ureche? Vomiti des? Iti curge sebuumul pe fata? Iti descoperi frecvent o dunga maro pe chiloti, la spate? Prietenii tai se plangi ca puti, dar puti rau? Scuipi  flegme galbene? Ti s-a innegrit unghia de la picior? Valuri intregi de matreata iti inunda scalpul? Stai linistit, avem solutia X pentru tine!”

Radu Comanescu este baiatul acela de 27 de ani care v-a distrat vineri seara la Romanii au talent, interpretand un regizor care dadea din figurinele de pe degete. Un pic amuzant, un pic trist, avand in vedere ca baiatul, cel mai probabil, s-a ratat din cauza unei mame nebune.

Ce nu stie multa lume e ca Radu Comanescu si-a mai incercat o data talentul la TVR1, in emisiunea Arena leilor (un fel de Romanii au talent pentru business) unde a incercat sa vanda juriului un fel de “Fast and Furious” romanesc.

Mai ca te apuca rasu-plansu cand il auzi isi cum povesteste filmul. Ca un cinefil adevarat, cu doua facultati de specialitate. Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca actiunea propriu-zisa e puerila si pe alocuri hilara, ca omul n-are nicio treaba cu procesul de finantare a propriului sau proiect sau ca e gata sa o faca pe omul-orchestra (producator, scenarist, regizor la gramada).

Din pacate, nici acolo nu a reusit nimeni sa faca talent-scouting adevarat cu el. Patasti.

C’mon, nu pot sa nu o zic: 27 de ani frate si omul arata si se poarta asa…