Recent am fost la o petrecere cu tema “cocalari şi pitzipoance”, un fel de bal mascat mai subtil, aşa. N-am avut de ales. Invitaţia fusese formulată specific: “să nu vii îmbrăcată normal!” aşa că am deschis şifonierul în căutarea unor haine adecvate (sau neadecvate, depinde din ce unghi priveşti problema). O să trec peste petrecerea în sine, a fost  o experienţă amuzantă. Dar actul de a mă costuma ca o pitzipoancă a adus în viaţa mea nişte concluzii valoroase. Le trec aici, în caz că interesează pe cineva.

Orice femeie normală poate deveni pitzi. Nu îi trebuie haine scurte, stridente, lucioase, imprimate cu paiete sau cu model de leopard. E de ajuns să gaseseasca cea mai nefericită combinaţie de piese vestimentare şi accesorii din dulap. Toate hainele de pe mine (hanorac negru, pulover lung alb, colanţi negri, cizme albe, curea lată neagră) erau haine pe care de obicei le port fără să ies în evidenţă, simple şi (îmi place să cred că) de bun gust, dar combinaţia rezultată era feroce, mai ales garnisită cu exces de bijuterii şi machiaj.

Nu e uşor să fii pitzipoancă! Nu puteam să vorbesc la telefon pentru că mă dureau urechile de la cei mai voluminoşi cercei fabricaţi vreodată (împrumutaţi, evident:P), ochii mă usturau de la fardul de ochi cu sclipici pe care îl folosisem în exces, brăţările zdranganeautrebuia să îmi refac stratul de gloss la fiecare jumătate de oră şi aşa mai departe. Plus că mi-a luat o oră până m-am “ambalat” să ies din casă.

E mai uşor să fii cocalar decât pitzipoancă. Un cocalar nu are nevoie decât de maieul potrivit şi de ochelari de soare, garnisite cu o atitudine de om superior şi în general foarte invidiat. Pitzipoanca trebuie să se dezbrace îmbrace, machieze, glosseze, să se cocoaţe pe tocuri, să îşi ţuguie buzele, să îşi facă poze cu telefonul la baie şamd.

Există baluri mascate la tot pasul. Ok, m-oi fi costumat eu special pentru petrecerea aia, dar în drum spre club am trecut pe lângă zeci de exemplare autentice ale speciei. Şi eram prin centrul vechi şi presupus elitist al Bucureştiului. Trist.

A, şi dacă te costumezi în pitzipoancă asumă-ţi riscul să te întâlneşti cu diverşi cunoscuţi, de exemplu câţiva colegi de serviciu ieşiţi la o bere care vor face ochii mari când te vor recunoaşte iar a doua zi se vor uita lung după tine prin birou….

Nu prea le am eu cu orele matinale, de obicei ajung la serviciu după prânz şi plec târziu în noapte. Da’ zilele astea m-am gândit să apar la muncă dimineaţa, înainte de a se da startul corporatist la clasica oră 9. Încă o dată, e naşpa să te trezeşti dimineaţa şi poate de-aia sunt mai morocănoasă la orele la care îmi revendic locul pe tărâmul lui Moş Ene. Da’ priveliştea pe care mi-o oferă la cafea parcarea corporatistă mă scoate efectiv din sărite. Între 8 şi 10 asist la o paradă a parcărilor feminine nereuşite, chinuite, zgâlţâite sau storcite.

Ieri dimineaţă chinuia una un Mercedes de genul ăsta cu un stâlp. Proximitatea faţă de stâlp creştea îngrijorător, la fel şi apropierea de maşinile din jur, parcate mai mult decât ok. Portarul se scărpina în cap neputincios, că fata nu voia sau nu ştia să se uite la indicaţiile lui şi mişca haotic maşina înainte şi înapoi. Până la urmă a abandonat aventura şi a plecat în căutarea unui loc de parcare mai generos (probabil un stadion, ceva).

În locul ei a aterizat una cu un Golf. Ai zice că dimensiunile rezonabile ale unui Golf fac mai uşoară misiunea de a-l parca. Da de unde! În doi timpi şi trei miscari a ajuns şi ea aproape lipită de stâlpul ăla iar portarul a reluat indicaţiile, resemnat. După fix 12 minute, şoferiţa numărul 2 a coborât triumfătoare din maşină: parcase.

Deci nu este un fenomen care ţine de mărimea maşinii, parol. Am văzut parcări eşuate şi la posesoarele de Matiz. Pur şi simplu femeile nu le au cu parcarea. La faza asta (strict la asta) dimensiunea nu contează.

Învaţă fată să parchezi dacă tot insişti să vii cu maşina la serviciu. Dacă tot te consideri o perfecţionistă în munca ta, dacă te străduieşti dimineaţa să apari la muncă impecabil îmbrăcată, machiată şi accesorizata. Dacă ai pretenţii de la cei din jur, în trafic şi nu numai. Dacă ai pretenţii de la tine.

Nu de alta, dar eşti penibilă când cobori graţioasă dintr-o maşină pe care ai tot învârtit-o şi sucit-o câteva minute în încercarea disperată de a o parca, fără a avea habar despre cele câteva manevre simple pe care le cunosc şi şoferii de tir, şi de autobuz, şi de maşină de gunoi . Ştii tu, ăia cu câteva clase mai mult ca trenul la care te uiţi tu de sus când îi vezi pe stradă.

Cum e să ai o relaţie cu un programator? Vă zic eu că nu e uşor, ai liste de taskuri, variabile, funcţii… şi tre’ să îi spui întotdeauna foarte clar ce vrei de la el. În caz contrar s-ar putea să ai surprize nu tocmai plăcute.

De la ideea unei plecări la munte la statul acasă în capot vă povestesc în filmuleţul de mai jos, realizat pentru Hotcity. Enjoy:)

Tu cu cine îţi imparţi nickname-ul pe internet?

Identitatea mea s-a înşurubat destul de zdravăn online, s-a mai şi reconturat pe ici pe colo. Da, bună, îmi pare bine de cunoştinţă, eu sunt Raluca Popa. Aka Raluxa. Mă rog, cum mai tot blogul ăsta e despre mine, funcţionând excelent ca spaţiu personal de joacă şi desfăşurare de impresii ce mă şantajează mai mereu cu reîntoarcerea la scopul  lui primordial (eu!), am zis să abdic preţ de un articol de la propria mea identitate şi să ţi le arăt pe celelalte. Pe Ralucile şi Raluxele care coexista în acvariul ăsta mare şi transparent numit internet, umăr la umăr cu subsemnata.

Primul loc în care mă împiedic de numele meu e ralucapopa.ro. Îmi pare rău, nu am fost pe fază cu numele de site, nu l-am luat. Şi poate nici nu-l merit mai mult ca ea. Nu e blog, e pagină de prezentare. Raluca Popa este o tipă creativă de vreo 30 de ani care desenează mişto. Are şi blog: ralucapopa.blogspot.com unde împărtăşeste cu zgârcenie gânduri şi cu generozitate desene şi fotografii din producţia proprie. Din pasiune. Read more…

Tu, cititoarea mea, în care cerc te regăseşti mai mult?

Eu îmi găsesc câte un locşor în fiecare zonă: marele cerc al căţelelor (când ceva contravine grav principiilor mele sau când cineva mă calcă rău pe coadă), cercul concentric al posesoarelor de sex-appeal (uuuu, să mă vedeţi când port rochiţe cu sclipici şi tocuri de 12 cm la pantofii cu animal print… not!!), neapărat în cercul femeilor deştepte (a se nota că nu are nicio zonă comună cu hotties, oare de ce?), uneori, fără să mă mândresc cu asta, în zona roz a nebunelor şi probabil sunt sau aş putea fi în aria verde a femeilor cu care interactionaţi.

Trebuie să recunosc că, dincolo de orice, îmi place să am un loc în micul cerculeţ albastru – pentru cineva care e în stare, la rândul lui, să ocupe acel cerculeţ în propria mea diagramă.

Via.