Pe principiul “ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample”, in ultimele doua luni mi-am dorit mult sa gasesc o explicatie consistenta rupturii din ultima relatie. Si ieri, intr-un soi de cadou controversat de ziua mea, am aflat de ce.

Cand un trio se formeaza intr-o relatie, inevitabil lucrurile tind inapoi spre doi. Chit ca e vorba de perechea initiala sau cea nou formata, iubirea iubeste numerele pare. Asa s-a intamplat si in cazul meu: temeinic sau firav, la hotarul vietii mele se contura un alt “noi”.

Partea plina a paharului

In asemenea situatie exista o suma de aspecte bune pe care trebuie sa le identifici ca pe niste boabe de orez albe in multimea de neghina.

In primul rand, statutul de “victima a unei infidelitati” te certifica foarte mult ca individ. Inainte sa protestati, ganditi-va la inversul situatiei: celalalt pleaca de langa tine fara o vorba, fara sa-ti zica daca e vina ta sau nu, daca vorbeai prea mult sau gateai prea prost. Cat de nefericit se repercuteaza asta asupra starii tale de spirit imediat dupa ruptura? In schimb, existenta unei alte persoane iti spulbera orice posibile complexe: chit ca e mai buna, mai inalta, mai subtire, cu dintii mai albi sau parul mai stralucitor, persoana aia, motivul rupturii, nu esti tu – si nu poti compara mere cu pere.

In al doilea rand, existenta unei piese de puzzle mignone si roscate rupe pisica in doua si taie din radacina acele umbre de “si totusi” care incep sa-ti dea tarcoale, in lipsa unui fundament real al rupturii. Si totusi poate se intoarce. Si totusi poate am gresit eu. Si totusi poate ar trebui sa il sun sa vad ce i se intampla, poate ne reconectam cumva. Nu, in asemenea situatie lucrurile se contureaza destul de categoric si asta te ajuta sa mergi mai departe pe forte proprii.

Greseli

Sa iti mentii pe retina noul cuplu, sa te intrebi “ce a avut ea si eu nu”, sa o plasezi in scenarii domestice in care iti inlocuieste propriul personaj si alte asemenea autoflagelari. Noul cuplu trebuie tratat ca o poveste separata, complet “extirpata” din viata ta.

O dilema eterna

Am pentru voi, cei tangential expusi la asemenea situatii, o intrebare poate prea generalista pentru aceasta poveste punctuala, simpla, a unei vagi interconectari umane in care ea s-a urcat intr-un tren din care am coborat eu: catre cine iti directionezi resentimentele? Nu e un caz de furt care sa fie pedepsit de codul penal, dar simti ca ti s-a luat ceva cu forta si cineva poarta vina.

O acuzi pe ea pentru lipsa de scrupule, pentru ca s-a uitat lung si gales la iubitul alteia, chiar daca a stiut ca el se duce seara acasa la cineva? In situatia asta el devine un prostut manipulabil in renghiuri feminine, prea putin vinovat.

Sau te uiti urat doar la el pentru lipsa de moravuri, el care trebuia sa reziste eroic oricarui asalt de farmece si sa tina minte ce are acasa? Caz in care ea devine doar una din multele posibile care si-ar fi putut incerca norocul, iar el, un vinovat lipsit de valori morale?

Cine poarta vina in cazul unei infidelitati care distruge o relatie: ea, el sau cealalta ea?

Departe de a fi un film penibilut cu adolescenti si extraterestri, “I am number four” este o confirmare a faptului ca seria “Twilight” a incetatenit acest gen cinematografic pe piata. Fanii povestii de dragoste cu vampiri la liceu au la dispozitie noi si proaspete obsesii.

El: mai putin emo si straveziu, dar la fel de in afara anturajului obisnuit de liceu. Isi cunoaste si dezvolta puterile pe masura ce actiunea avanseaza in film. La fel de tacut si rezervat ca vampirul, parca seamana si la tunsoare un pic. Numai bun sa umple noi pereti de emokizi cu postere.

Ea: mai putin inexpresiva si tremuranda, prototipul “the girl next door”, are chiar si o pasiune pe care o materializeaza uneori dincolo de limita iritarii: fotografia. Prilej de poze artistice si usor obsesive cu El pe care le pune pe net, de oracole cu flori presate pline cu autoportrete neconventionale pentru EA si de subiecte de conversatie pentru EI doi.

Actiunea: miza e, ca de obicei, sfarsitul omenirii care poate cadea capcana extinctiei sau dominatiei de catre o gasca de skinheads cam ciudati si cam prostanaci. La sfarsit incepe sa semene cu Heroes.

Bonus: ceva teoria conspiratiei cu tatal unui geek din liceu lor aliat cauzei extraterestre, o surata Number 6 cu par, corp si atitudine de invidiat, catelul cu comportament hilar pe alocuri.

Sfat: Duceti-va sa il vizionati la Samsung Imax Cotroceni, se vede mult mai bine pe un ecran imens, chiar daca nu e 3D. O sa vibrati cand el incepe sa arunce cu electricitate albastra (mdap).

Merci Forum Film si Oxygen PR pentru invitatie. Cititi review-uri si la Nihasa, Maldita, Auras, Marie-Jeanne.

Un film cu supereroi neconventionali, haiosi si cu priza la fete. Altfel decat v-ati obisnuit, asa ca nu strambati din nas ca o sa vedeti filme de actiune si pac-pac:)

Pe bune, si Malditei i-a placut.

“The Green Hornet” ruleaza fin la Samsung Imax, in cadrul Cinema City Cotroceni, incepand cu 28 ianuarie. Multumesc OxygenPR pentru invitatie.

Practic sunt deja in drum spre avanpremiera Tron Legacy de la Samsung IMAX – Cinema City Cotroceni.

Sunt complet neinitiata in domeniu: n-am vazut filmul original, n-am jucat jocul, nici macar n-am vazut trailerul la ceea ce e anuntat drept  filmul anului in Romania. Dar stiu de pe acum ca vreau si eu o jucarie de-asta:

Yeah, this is where childhood kicks in. Si parca vad ca-mi schimb wallpaperul cu Neytiri dupa un an:)

“Cautam intern pentru echipa noastra de creatie! Daca esti tanar, dinamic, ambitios si mai ales talentat, surprinde-ne cu un proiect original. NU iti vom da noi regulile: singura regula e sa te faci remarcat! Succes!”

Anuntul fusese postat de cateva zile si in micuta agentie de publicitate incepusera deja sa curga brief-uri rezolvate, visuals, desene, compozitii de tot felul, de parca s-ar fi calcat in picioare tinerimea aspiranta la statutul de publicitar sa le stea alaturi pe post de intern.

In ziua recrutarii, fiind ocupati cu interviuri si intalniri cu cei care promovasera pe lista scurta de candidati, copywriterii si account managerii n-au remarcat decat foarte tarziu in decursul dupa-amiezii ca una din colegele lor disparuse fara urma. Agasati de telefonul ei de pe birou care tot suna, suna si nu raspundea nimeni, ca mai tarziu sa se descarce. Geanta, laptopul, paltonul: toate erau la locul lor, doar fata lipsea.

Poate parea banal, dar e destul de sinistru cand e deja 20:30 si toata lumea e obosita si nu vrea decat sa plece acasa, dar nimanui nu ii prea vine sa paraseasca senin scena unui posibil incident. Pana la urma s-a decis sa ramana si sa o astepte o singura colega care oricum era mai workaholica de felul ei, asa. Cu tot etajul micutei cladiri de birouri cufundat in noapte si in tacere, ziua trecuse de stadiul de agitatie neconfortabila si se transforma incet incet in noapte dubioasa.

Colega saritoare incepuse sa se foiasca prin birou, nestiind ce sa faca: laptopul disparutei era parolat, iar telefonul mobil descarcat, deci nu prea avea cum sa dea de rude sau prieteni. Obiectele ei personale tipau mut pe birou: “Nu stim ce s-a intamplat cu posesoarea noastra!”

Inima i-a urcat totusi pana in gat cand a vazut o lucire de pistol in cadrul usii, langa unul din putinele spoturi aprinse din birou: ca in filme, a apucat sa vada inainte sa lesine teava unui pistol indreptata spre ea si o pereche de ochi luciosi si reci care o tintuiau.

Cand s-a trezit din lesin, perechea de ochi o fixa indeaproape si posesorul lor ii dadea palme sa se trezeasca. Colega disparuta zacea si ea pe un scaun din birou, cu calus la gura si mainile legate. Ca in filmele proaste, dar atat de proaste incat n-ar fi vrut nici sa le vada la televizor intr-o dupa-amiaza plictisita, dar sa le traiasca pe propria piele!

“Ati zis sa ma fac remarcat” glasui perechea de ochi luciosi in timp ce o dezlega pe prima victima. “Ati zis ca nu exista reguli, asa ca am improvizat si eu cat sa primesc puncte la originalitate.” Fetelor nu le venea sa creada, dar se intelegeau din priviri ca e mai bine sa zici ca nebunul cata vreme inca are pistolul in mana. “Nu-i asa ca ma luati in echipa? Intotdeauna mi-am dorit sa lucrez in publicitate!”

The end

(poveste visata de mine azi noapte, chit ca ma credeti sau nu)

“Privilegiatii” care ma cunosc stiu ca in programul meu exista mai intotdeauna dispozitia de a viziona o comedie romantica, aceasta specie de filme roz bombon care a luat avant in ultimii ani, cot la cot cu literatura chick-lit.

De ce imi plac comediile romantice? Simplu:

1. Distorsioneaza realitatea, dar in sensul bun.

Nu, niciun meteorit nu ameninta planeta Pamant. Nicio Godzilla uriasa nu isi depune ouale prin metroul newyorkez. Niciun Batman, Superman, Spiderman sau Ironman nu taie vazduhul in lung si-n lat. Cu toate astea se intampla alte SF-uri: barbatul perfect apare intotdeauna cu precizie de ceasornic, in prima treime a filmului. Problemele sunt mereu solutionate la final. Si parul eroinei sta mereu impecabil, mai ales in prag de happy end.

2. Imi insufla o stare pozitiva

Da, or fi conflictele cam tampitele, personajele cam superficial conturate si firele epice prea putin memorabile. Dar macar nu se sinucide nimeni, nu exista arme de distrugere in masa, Hannibali care se hranesc cu creierele victimelor sau alte forme de tortura psihologica. Nici nu-mi jigneste nimeni inteligenta cu cerul brazdat de avioane in asaltul Troiei, in ceea ce se vrea o reconstituire grava, serioasa, exacta a mitologiei cu radacini istorice verificate. Comedia romantica n-are pretentii ca e o piatra de hotar a industriei filmului. Si, cu toate astea, majoritatea au un aftertaste placut, o amintire dulceag parfumata a unui pseudoconflict cu sanse mari de rezolvare pana la final.

3. Toata lumea arata bine

Si ele, si ei.  Ma relaxeaza sa vad oameni frumosi, amuzanti si zambitori, mai ales ca invidia feminina mi se activeaza greu cand potentialele rivale imi sunt de cealalta parte a ecranului, intr-un scenariu. Asa ca imi place sa vad haine de bun gust, machiaje simple, coafuri de efect, peisaje misto.  Chestia asta ma face sa ma simt bine cu mine. Iar barbatii… eh, barbatii sunt in general alesi pe spranceana. Va zic doar atat: Colin Firth si Hugh Grant in “Jurnalul lui Bridget Jones”.

In aceasta nota de relax total, va recomand cea mai noua comedie romantica venita in oras: You Again (Tu, din nou). Eu am vazut-o saptamana trecuta la Cinema City, la invitatia Forum Film. Nu este un film memorabil, dar va garanteaza doua ore de buna dispozitie si relaxare. In fond, vizionarea unei comedii romantice e ca mersul la spa: trebuie sa te simti bine fara sa lase urme. Enjoy!

Merita sa mergeti la The Social Network, dar nu va asteptati la un film despre Facebook. Veti fi dezamagiti, pentru ca este un film despre Mark Zuckerberg.

Chiar si in realitate, Zuckerberg pare un programator aterizat din greseala intr-o lume populata de CEO’s, de antreprenori si a de strategi ai marketingului. In film e creionat ca fiind toate astea, plus un paria al societatii, al micro-universului din facultate, un antisocial cu accese de hatereala care isi cladeste imperiul social din linii de cod, tintind de fapt mult mai jos decat a ajuns in realitate.

Ce e deranjant e ca The Social Network a fost coafat destul de mult, ajungand o uriasa manevra de PR personal a lui Zuckerberg. Gemenii care l-au dat in judecata au fost creionati ca fiind niste loseri fara niciun drept real la reclamarea proprietatii intelectuale a siteului, Mark in sine (un personaj foarte chestionabil, atat in film cat si in viata reala) este protejat din rasputeri de scenaristi si de viziunea regizorala. Accesele lui de inteligenta efervescenta il fac simpatic audientei care il mai iarta astfel pentru foarte discutabilele decizii de business sau personale.

Cu alte cuvinte, nu mai conteaza ca Zuckerberg isi face prietena de doi lei pe internet defuland pe propriul blog, ca apare ca un troll care se refugiaza din peisajul social al facultatii pentru a-si deversa ura si frustrarile in fata unui PC conectat la internet. Nici tradarea colegului de facultate si a partenerului de business Eduardo Saverin nu pare o deviatie deontologica prea radicala, cata vreme respectivul partener nu avea flerul si sarmul lui Sean Parker, fondatorul Napster.

Iar filmul nu lasa vreodata impresia ca succesul ar putea fi si altceva decat o idee buna, sase saptamani de programare si o intalnire pur fortuita cu un antreprenor ratat ce deschide, poate prea firesc, usi spre finantari binevoitoare care propulseaza brandul pe continente intregi. Oricum, din secunda 1 a definitivarii proiectului banii vin de la sine, utilizatorii vin din campusul facultatii, viralitatea (un concept destul de rarefiat in 2005) e declansata de un simplu email trimis colegilor, asezonat de intrebarea “Dar cui o sa-l trimita oare mai departe?”

E o idee periculoasa sa le bagi in cap spectatorilor ideea ca succesul poate sa-ti bata pur si simplu la usa tie, un anonim din fundul unei facultati (fie ea si de prestigiu). Oare ce proiecte sortite esecului vor inunda internetul ca urmare a mesajului ascuns din film?

Reluand: m-a deranjat ca filmul atinge prea putin geneza fenomenului Facebook, dar probabil ca asa se intampla cand primul si cel mai important capitol din istoria social media se scrie la Hollywood. Noroc ca Facebook, asa cum zicea si personajul Zuckerberg, e ca moda: in continua transformare, niciodata e pe deplin terminat. Asa ca vom avea probabil sansa de a vedea si de a trai pe propria piele capitolele urmatoare…

Cat despre regizorul David Fincher, care in sfarsit s-a lasat de facut filme cu Brad Pitt (Fight Club, Seven, Benjamin Button) ori avea nevoie de un nou erou controversat, ori a inghitit foarte multa cenzura in proiectul asta. Mi-ar fi placut oricum filmul, dar parca prea am avut senzatia de “hai sa-i protejam imaginea lui Zuckerberg”.

Oricum, daca tot s-a lansat moda filmelor-biografie cu si despre retele sociale, m-ar interesa foarte mult un sequel despre Twitter si, de ce nu, unul despre YouTube. Ca sa nu mai vorbim de Microsoft, Apple, Yahoo sau Google.

PS: Multumesc Cinema City si Oxygen PR pentru invitatia la premiera – a fost intr-adevar o surpriza placuta sa vad filmul atat de devreme, trebuie sa recunosc ca eram foarte nerabdatoare de cand am auzit ca se filmeaza.

Si daca nu v-am convins eu sa vedeti The Social Network poate va convinge trailerul:

Update: Pareri gasiti si la Titus, la Alex Negrea, Minxieee si Jeanette.

• A nu se vedea filmul pe stomacul gol. Prima parte a calatoriei, sederea in Roma, e un chin si un desfat culinar. Enjoy! (desi mie pizza din Roma nu mi s-a parut mare scofala, dar adevarul e ca n-am fost in Napoli in cautarea ei…)
• Cand esti la capatul nervilor din punct de vedere profesional si esti macinata de toate eforturile depuse in numele emotionalului, filmul asta iti poate flutura prin fata ochilor o alternativa viabila la deciziile care iti schimba viata: eternul motif al calatoriei de auto-redescoperire. Din pacate, nu multi avem acest lux.
• Filmul apeleaza la toate femeile blocate in rutina sentimentala, golite de pofta de viata, cu iluziile macinate. Iti presara piper si sare peste dorul de duca, astfel condimentandu-l cu noi si nebanuite dorinte. Roma am vizitat-o recent, dar n-am mancat pe masura filmului. In India n-am ajuns decat in vise, Indonezia nu m-a atras niciodata. Pana azi.

In rest, bildungsroman la feminin, exact cum te-ai astepta sa fie calatoria initiatica a unei femei in cautarea sinelui. Plin de introspectii, analize, ezitari, explorari, rememorari, re-echilibrari. Barbatii n-au de ce sa se  uite – dar orice femeie trebuie sa il vada.

Si un pasaj de autocunoastere:

“Moreover, I have boundary issues with men. Or maybe that’s not fair to say. To have issues with boundaries, one must have boundaries in the first place, right? But I disappear into the person I love. I am the permeable membrane. If I love you, you can have everything. You can have my time, my devotion, my money, my family, my dog, my dog’s money, my dog’s time- everything. If I love you, I will carry for you all your pain, I will assume for you all your debts, I will protect you from your own insecurity, I will project upon you all sorts of good qualities that you have never actually cultivated in yourself and I will buy Christmas presents for your entire family. I will give you the sun and the rain, and if they are not available, I will give you a sun check and a rain check. I will give you all this and more, until I get so exhausted and so depleted that the only way I can recover my energy is by becoming infatuated with someone else.”

Multumesc hotcity si cinemacity pentru invitatia la vizionare!:)

Un film la care pana si hipsterii se vor plictisi, considerand ca le-a fost furata o ora si jumatate din viata.

Reluand invariabil tematica familiei sarace din Romania rurala, filmul e la fel de amuzant ca un set de oale sparte zdranganind in vant: doar daca ai apucat sa fumezi ceva inainte.

A, si e vorba de un turc care tre’ sa ajunga in Germania si de un bihorean care duce un trai anost, in care posibilitatea transportarii turcului dupa granita se contureaza ca unic act de eroism. Din pacate personajele sunt neglijent conturate, cenusiul vietii de zi cu zi inunda fiecare secventa din film si cea mai antrenanta replica e “Il pastram in Romania ca si-asa avem destui tigani aici”.

E ca si cand m-as fi uitat o ora jumate la stiri sau la Viata Satului. Filmul nu transmite nimic si ce e mai rau, lumea a aplaudat la final, semn ca la nivelul asta mediocritatea e incurajata si ridicata la rang de arta.

Ca multe alte chestii, ne meritam si filmele.

Intr-una din peregrinarile mele prin Bucuresti m-a lovit o idee: cum ar fi daca Bucurestiul ar da strazilor sale nume de branduri? Contra cost, evident!

Inainte sa sariti cu gura ca o dau in absurditati urbanistice, ganditi-va un pic. Cat ar da Hiltonul anual pentru ca strada pe care e situat hotelul sa se numeasca bd.Hilton? Ce orgolii nemasurate s-ar bate pentru ca Mariott-ul din Bucuresti sa isi regaseasca adresa pe Bulevardul Mariott?

Iesind din zona hoteliera, daca lucrul asta ar fi facut cu cap, atunci s-ar redefini zone intregi din Bucuresti. Centrul vechi ar putea fi denumit cu nume de bauturi (str.Heineken, str.Tuborg, frumos, nu? altfel ar suna locurile de intalnire sau povestile de a doua zi dupa un chef). Bulevardele lungi ar putea fi cesionate unui brand mare care si-ar putea imparti strada in sectoare cu nume de produse separate (de exemplu IC Bratianu – Balcescu – Magheru ar putea fi Coca Cola – Fanta – Sprite). S-ar putea defini zone in functie de interesele sociale si comerciale – strazi comerciale ar putea fi denumite dupa branduri de haine, strazile cu stadioane ar purta nume de branduri sportive, zonele rezidentiale ar purta branduri de lifestyle etc.

Cum mi-am inchipuit eu sistemul? Ca sa nu degradeze sistemul postal, administrativ etc, strazile si-ar pastra vechile denumiri in actele oficiale, dar ar primi alias-uri comerciale pentru tot ce inseamna comunicare neoficiala (reviste, reclame etc). Acestea ar fi impuse, pe cat posibil, tuturor spre folosinta (spre exemplu in brosurile comerciale ale firmelor, in adresele de pe cataloage de produse, pe cartile de vizita) – pentru a genera brand awareness-ul pe care l-a cumparat brandul respectiv inchiriind numele de strada. Evident, o componenta importanta ar fi brandingul de pe strada. Aici primaria ar negocia locurile de afisaj stradal cu numele brandului respectiv, standardele de afisare etc.

Pentru a fi convenabil din punct de vedere logistic, contractele s-ar incheia pe minim 5 ani si pe multe, multe zeci si sute de mii de euro. Ar ajunge ca primele strazi din centru sa fie cumparate de branduri pentru ca urmatoarele sa fie atrase, pe principiul nu ne putem permite sa lipsim. Am strange o gramada de bani in bugetul Capitalei, bani cu care s-ar asigura curatenia si dezvoltarea orasului.

In plus, am fi singura capitala din lume cu strazi care poarta nume de branduri. Eh? Ceva potential turistic tot are ideea, nu?

Desi nu e imposibil, va ramane probabil la stadiul de vis, dar cum ar fi sa ne plimbam pe Calea Starbucks sau sa facem shopping pe strada Mango. Sa ne plimbam pe bd. McDonalds, sa dam o tura pe strada Mercedes sau sa admiram luminile de pe aleea Sony? Si, evident, sa ne gandim ca uzualul concept de marketing urbanistic a fost introdus pe blogul unei tipe care isi iubea foarte, foarte mult orasul?:)