Asa ca nu puteam rata invitatia la Imax Cotroceni de a urmari ultimul capitol, Shrek Forever After. De altfel cel mai prost din toata seria.

Inainte sa ma apuc de desfiintarea bietului film, o precizare. Cei ce ma cunosc imi stiu aplecarea spre filme proaste, spre comedii romantice ieftine si plicticoase care dezvolta conflicte atat de terne incat a doua zi nu mai tii minte nici numele filmului, d-apai ceva actiune. Nu sunt, asadar, nici pe departe omul cu cele mai ridicate standarde in privinta filmelor la care se uita.

Acum va puteti imagina cat de prost e ultimul Shrek.

Apare un personaj nou, neglijent conturat, de statura mignona si evident de factura negativa (ca la personajele pozitive se completase demult schema): Rumpelstiltskin. Pe principiul “take over the world, muhahahaha!!” piticul plictiseste cap-coada, nereusind sa convinga pe cineva ca o sa ii reuseasca planul.

Shrek e barbatul intre doua varste, prizonier al scutecelor si al comisioanelor listate de nevasta, genul de sot care se invarte in chiloti prin casa, cu burta pe afara si cu nostalgii abulice de tipul “pusca si cureaua lata, ce barbat eram odata!“. Ei bine, pe nenea asta complet neinteresant il plimba prin toata actiunea scenaristii care abia-abia mai icnesc de inspiratie.

Restul personajelor sunt oarecum luate in deradere, in lumea paralela in care aterizeaza frustratul intre doua varste Shrek nici unul din haiosii si gloriosii lui tovarasi nereusind cu adevarat in viata. Fiona e traumatizata de tineretea petrecuta in turn si nu mai poate iubi, Puss e obez, Donkey e un ratat lingau care trage la caruta vrajitoarelor si canta o melodie diferita de fiecare data cand e biciuit. Aproape ca iti vine sa plangi cand vezi ce le-a fost dat sa joace in filmul asta.

Dincolo de atmosfera preponderent sinistra, la tot pasul te impiedici de filozofii ieftine despre dragoste, relatii, casnicii si bucuriile simple ale vietii, adica exact ideile alea pentru care iti duci copilul la film, nu-i asa? Daca pigmentezi cu planurile extinse ale unei revolutii organizate de miscarea subterana de rezistenta a capcaunilor din Far Far Away, iese un film delicios. Pe cuvantul meu.

Sau nu.

Intr-adevar, destula actiune, ceva suspans, niste efecte speciale, un pic de romanta si cateva faramite de umor alcatuiesc reteta dupa care “Prince of Persia – Sands of time” va fi probabil un succes de box office.

Revelatia serii, aseara la Imax, a fost Gemma Arterton, actrita care o joaca pe printesa din Alamut, orasul invadat de persani. Oare cum am ratat-o in “Clash of the titans” pe aceasta viitoare Angelina Jolie?

Sincera sa fiu, cred ca Gemma (sau mai degraba Tamina, personajul din film) e una din putinele femei de pe planeta pentru care as cam abandona practicile heterosexualitatii. Printesa frumoasa, desteapta, rasfatata, organizata, autoritara, dulce, bataioasa, fragila, ironica, sensibila, inteleapta, evaziva face tot filmul. Fara ea, “Prince of Persia” ar fi doar un film cu niste baieti duri care se bat fara sa stie de ce se bat.

Multumesc Forum Film si Hotcity de invitatie!

Daca as caracteriza filmul asta intr-un singur cuvant, ar fi: dragut!

Nu asteptati de la filmul cu dragoni mai mult decat v-a oferit Shrek. In fond, au aceeasi echipa de productie in spate si sunt facute pentru acelasi tip de audienta: aia de orice varsta care apreciaza o poveste usurica dar relaxanta si care te lasa cu un sentiment pozitiv la sfarsit.

Dragonul principal, “Furia noptii” (sau “Toothless” – dupa dresaj) e scump rau si imi aminteste de Puss, pisica din Shrek cu privire magica care iti sapa in adancurile emotionalului si te santajeaza sentimental cu cea mai mare nesimtire.

Baiatul care devine erou si salveaza lumea wikingilor si a dragonilor deopotriva imi aduce aminte de corespondentul lui din “Cloudy with a chance of meatballs” – adolescentul inadaptat care nu se intelege cu taica-su la inceput si devine eroul satului la final. Personajele se suprapun destul de mult, din pacate, astfel incat ma intreb cata imaginatie le-a mai ramas producatorilor din studiourile de animatie.

De vazut pentru Toothless, pentru restul dragonilor extraordinar de amuzanti, pentru povestea destul de coerenta si pentru efectele 3D in care simti cum primesti o coada de reptila peste fata sau cum vine vaporul vikingian peste tine.

Si mai ales de savurat feelingul ala placut de la final, cand simti ca cineva a sapat adanc dupa copilul din tine si l-a adus la suprafata sa se bucure de inca un basm misto.

La fel ca si in cazul capodoperei lui James Cameron care s-a cocotat mintenas in fruntea topurilor all-time, Alice in Wonderland dezvolta un bildungsroman, o evolutie a eroului (in cazul de fata a eroinei) de la stadiul de musafir stangaci intr-o lume ireala la postura de salvator al lumii respective.

Ca si in cazul Avatarului, regizorul (de data asta Tim Burton) ne serveste peisaje luxuriante, animale ciudate si nativi a caror profunzime ajunge sa fie inteleasa de personajul principal abia pe parcursul actiunii, pe masura ce isi intelege misiunea. Si in Alice gasim neadaptarea la lumea ei normala, sovaiala fata de cea alternativa, neincrederea, fascinatia, sentimentele nutrite fata de un localnic, eroismul, altruismul, depasirea propriilor limite si, intr-un final, asumarea destinului.

Johnny Depp joaca din nou foarte bine rolul ciudatului, care i se potriveste ca o manusa de la Edward Mana-de-Foarfece incoace, in timp ce Alice e personificata de Mia Wasikowska – o actrita pana acum necunoscuta mie, careia probabil i-a pus divinitatea in brate rolul vietii, pe care il joaca oarecum inexpresiv si banal. Se putea si mai bine. Noroc cu Helena Bonham-Carter in rolul Reginei Rosii si cu Anne Hathaway drept Regina Alba, doua personaje feminine polarizate si extrem de puternic conturate.

Ultima asemanare cu Avatar e  faptul ca a trebuit sa-mi cocot ochelarii fumurii pe nas si la Alice, fiind o proiectie 3D. Deja ma intreb serios daca nu e asta viitorul cinematografiei mondiale. Oare nepotii nostri se vor uita la filmele “plate” cu acelasi amuzament si aceeasi ingaduinta cu care ne uitam noi la filmul mut?

Overall, Alice in Wonderland merita vazut. Scenariul e fresh pentru ca deviaza de la povestea lui Lewis Carroll fara sa priveze spectatorii de elementele cheie: palarierul, motanul care ranjeste, jocul de croquet cu pasari flamingo, tabla de sah, prajitura care micsoreaza etc. Tehnologia genereaza efectul ala de wow pe care il cautam de la Avatar incoace, iar actorii (well, majoritatea) dau tot ce e mai bun din ei pentru a livra o poveste a carei reeditare in 2010 te va surprinde placut.

Miniserialul este despre cel de-al doilea razboi mondial vazut din teatrul de operatiuni din Pacific. In total 10 ore despre vieti, experiente si povesti din care veti intelege care au fost costurile umane ale razboiului.

Cica e un serial foarte asteptat, ma gandesc ca va avea priza in special la barbati, dar nu numai. Gasiti aici programul primelor episoade.

Enjoy.

]]> http://raluxa.com/fictiune/pacific-pe-hbo/feed/ 4 http://raluxa.com/fictiune/logorama-2009/ http://raluxa.com/fictiune/logorama-2009/#comments Fri, 19 Feb 2010 18:52:40 +0000 raluxa http://raluxa.com/?p=5295 Nominalizat la Oscar anul asta, Logorama e un filmulet de 15 minute in care toate personajele si decorurile sunt logo-uri si figuri reprezentative ale celor mai cunoscute branduri. Cam 2500 de branduri se regasesc in filmul pe care criticii amatori si profesionisti il aplauda ca fiind mai bun decat Avatar.

O sa recunoasteti clovnul McDonalds, grasunele Michelin, bomboanele M&M, leul de la Metro-Goldwyn-Mayer si asa mai departe. Nu stiu daca producatorii au platit vreo taxa marilor corporatii care si-au imprumutat logo-urile drept personaje (probabil ca nu, altfel devenea cel mai scump film de scurt metraj din istorie) dar mie mi-a placut.

L-am gasit cu greu pe net, de-aia playerul de mai jos e ciudatel. Din pacate filmul e accesibil doar vorbitorilor de engleza, pentru ca e imposibil sa identifici o varianta cu subtitrare in romana.

Enjoy.

Poate ca in viitor vom avea la dispozitie tutorialul pentru prepararea ceaiului alaturi de fierbator, vom accesa mediile sociale de pe web cu un singur gand si ne vom naste cu o tastatura virtuala in brate. Sau poate ca nu…

Oricum, simpatic exercitiul de imaginatie din film, mai putin partea cu avalansa de mesaje publicitare introduse direct in perceptia utilizatorului. Aia e brrrrr…

Şi totuşi când îl văd aşa, ambalat în plastic, ţeapăn şi inexpresiv ca orice marfă expusă pe raft, parcă nu-mi inspiră niciun gând frumos sau diafan. Or mai exista semnificaţii pentru buchetul de flori şi în zilele noastre, dar pentru mine e echivalent cu pungă de cadouri: pur şi simplu un accesoriu afişat pentru alinierea la rigorile sociale.

Dar v-aţi imaginat vreodată ce ar gândi un buchet de flori dacă ar gândi? Eu cred că ar face un mişto crunt de noi, gen:

…în găleata, la florărie: “Sunt un scump!”

…la prima întâlnire dintre un cocalar şi o piţipoancă: “Ce zgârcit e tipul ăsta, am costat mai puţin decât Cola de la terasa unde o duce. Aoleu, am costat mai puţin şi decât rochia ei!”

…la o nuntă: “Oare o să ajung şi eu în părul miresei? O, nu, de ce mă aruncă? Şi de ce se bucură urâta asta că m-a prins?”

…după o aventură extraconjugală: “Mă simt vinovat. Jumătate din mine se duce la nevasta ăstuia, cealaltă jumătate e pe patul de hotel sub formă de grămăjoară de petale”

…în prima zi de şcoală: “Parcă părinţii o înjurau pe madam când m-au cumpărat, acu’ de ce zâmbesc aşa de frumos? Cam aglomerat pe catedră. Da’ ia uite, pe rochia profesoarei e şi mai şi!”

…de 8 martie: “Dacă nu mă combini şi cu un parfum sau o bijuterie… mai bine nu mă duci”

…în mâna unui tip supraponderal, cu acnee şi găuri în fundul buzunarelor: “Vezi că sunt un buchet de flori, nu o baghetă magică”

…primit de o grasă: “Nu-nu-nu sunt comestibil! Aaaau!”

…în mâinile unui blogger: “Mâine sigur ajung articol de blog din cauza comportamentului florăresei, a preţului, a calităţii şi consistenţei petalelor, a culorii ambalajului sau a reacţiei tipei!”

…primit de o studentă, la cămin: “Meritam şi eu o vază, nu borcanul cu linguri”

…continuaţi şi voi.

Două review-uri faine găseşti la Dora şi la Byubay.

Sunt simpatici cu accentul lor molldovenesc şi cântă simplu despre iubirea aia mare:

Cândva, poate cândva / adresa ta va fi pe uşa mea / Vânt sau ploi, mereu vom fi în doi / Cincisprezece sute noi de zile amândoi…

Nu ştiu dacă ai prins nuanţa, dar cincisprezece sute noi înseamnă cincisprezece milioane de zile. Concluzia mea: trebuie să iubeşti mullt pe cineva să te înhami la asemenea perioadă.

PS: articolul intră în categoria ficţiune de dragul cifrei.