Am urmarit toata seria Shrek, fascinata de la bun inceput de personalitatea sociopat-excentrica a capcaunului, de figurile magarusului Donkey si mai ales de ochii umezi ai motanului Puss. De povestea de dragoste a celor mai simpatice uratanii, de vraji, basme, imparati si ursitoare.
Asa ca nu puteam rata invitatia la Imax Cotroceni de a urmari ultimul capitol, Shrek Forever After. De altfel cel mai prost din toata seria.
Inainte sa ma apuc de desfiintarea bietului film, o precizare. Cei ce ma cunosc imi stiu aplecarea spre filme proaste, spre comedii romantice ieftine si plicticoase care dezvolta conflicte atat de terne incat a doua zi nu mai tii minte nici numele filmului, d-apai ceva actiune. Nu sunt, asadar, nici pe departe omul cu cele mai ridicate standarde in privinta filmelor la care se uita.
Acum va puteti imagina cat de prost e ultimul Shrek. Read more…
Cum nu sunt mare gamerita (nici macar una mica, de fapt) actiunea din mult-asteptatul si trambitatul “Prince of Persia – Sands of Time” nu prea mi-a ridicat adrenalina, nici nu m-a incitat la comparatii intre film si joc.
Intr-adevar, destula actiune, ceva suspans, niste efecte speciale, un pic de romanta si cateva faramite de umor alcatuiesc reteta dupa care “Prince of Persia – Sands of time” va fi probabil un succes de box office.
Revelatia serii, aseara la Imax, a fost Gemma Arterton, actrita care o joaca pe printesa din Alamut, orasul invadat de persani. Oare cum am ratat-o in “Clash of the titans” pe aceasta viitoare Angelina Jolie?
Sincera sa fiu, cred ca Gemma (sau mai degraba Tamina, personajul din film) e una din putinele femei de pe planeta pentru care as cam abandona practicile heterosexualitatii. Printesa frumoasa, desteapta, rasfatata, organizata, autoritara, dulce, bataioasa, fragila, ironica, sensibila, inteleapta, evaziva face tot filmul. Fara ea, “Prince of Persia” ar fi doar un film cu niste baieti duri care se bat fara sa stie de ce se bat. Read more…
Daca as caracteriza filmul asta intr-un singur cuvant, ar fi: dragut!
Nu asteptati de la filmul cu dragoni mai mult decat v-a oferit Shrek. In fond, au aceeasi echipa de productie in spate si sunt facute pentru acelasi tip de audienta: aia de orice varsta care apreciaza o poveste usurica dar relaxanta si care te lasa cu un sentiment pozitiv la sfarsit.
Dragonul principal, “Furia noptii” (sau “Toothless” – dupa dresaj) e scump rau si imi aminteste de Puss, pisica din Shrek cu privire magica care iti sapa in adancurile emotionalului si te santajeaza sentimental cu cea mai mare nesimtire.
Baiatul care devine erou si salveaza lumea wikingilor si a dragonilor deopotriva imi aduce aminte de corespondentul lui din “Cloudy with a chance of meatballs” – adolescentul inadaptat care nu se intelege cu taica-su la inceput si devine eroul satului la final. Personajele se suprapun destul de mult, din pacate, astfel incat ma intreb cata imaginatie le-a mai ramas producatorilor din studiourile de animatie.
De vazut pentru Toothless, pentru restul dragonilor extraordinar de amuzanti, pentru povestea destul de coerenta si pentru efectele 3D in care simti cum primesti o coada de reptila peste fata sau cum vine vaporul vikingian peste tine.
Si mai ales de savurat feelingul ala placut de la final, cand simti ca cineva a sapat adanc dupa copilul din tine si l-a adus la suprafata sa se bucure de inca un basm misto.
Marturisesc ca nu auzisem de acest film inainte sa primesc invitatia la avanpremiera de la Imax Cotroceni (multumesc Ionut). La fel cum nici de Avatar nu-mi prea trecuse pe la ureche mare lucru. Nici trailerele nu le vazusem inainte. Sa fi fost un semn ca Alice in Wonderland imi va placea la fel de mult ca Avatar? Poate, dar seria asemanarilor dintre cele doua productii cinematografice de anvergura abia incepe…
La fel ca si in cazul capodoperei lui James Cameron care s-a cocotat mintenas in fruntea topurilor all-time, Alice in Wonderland dezvolta un bildungsroman, o evolutie a eroului (in cazul de fata a eroinei) de la stadiul de musafir stangaci intr-o lume ireala la postura de salvator al lumii respective.
Ca si in cazul Avatarului, regizorul (de data asta Tim Burton) ne serveste peisaje luxuriante, animale ciudate si nativi a caror profunzime ajunge sa fie inteleasa de personajul principal abia pe parcursul actiunii, pe masura ce isi intelege misiunea. Si in Alice gasim neadaptarea la lumea ei normala, sovaiala fata de cea alternativa, neincrederea, fascinatia, sentimentele nutrite fata de un localnic, eroismul, altruismul, depasirea propriilor limite si, intr-un final, asumarea destinului.
Johnny Depp joaca din nou foarte bine rolul ciudatului, care i se potriveste ca o manusa de la Edward Mana-de-Foarfece incoace, in timp ce Alice e personificata de Mia Wasikowska – o actrita pana acum necunoscuta mie, careia probabil i-a pus divinitatea in brate rolul vietii, pe care il joaca oarecum inexpresiv si banal. Se putea si mai bine. Noroc cu Helena Bonham-Carter in rolul Reginei Rosii si cu Anne Hathaway drept Regina Alba, doua personaje feminine polarizate si extrem de puternic conturate.
Ultima asemanare cu Avatar e faptul ca a trebuit sa-mi cocot ochelarii fumurii pe nas si la Alice, fiind o proiectie 3D. Deja ma intreb serios daca nu e asta viitorul cinematografiei mondiale. Oare nepotii nostri se vor uita la filmele “plate” cu acelasi amuzament si aceeasi ingaduinta cu care ne uitam noi la filmul mut?
Overall, Alice in Wonderland merita vazut. Scenariul e fresh pentru ca deviaza de la povestea lui Lewis Carroll fara sa priveze spectatorii de elementele cheie: palarierul, motanul care ranjeste, jocul de croquet cu pasari flamingo, tabla de sah, prajitura care micsoreaza etc. Tehnologia genereaza efectul ala de wow pe care il cautam de la Avatar incoace, iar actorii (well, majoritatea) dau tot ce e mai bun din ei pentru a livra o poveste a carei reeditare in 2010 te va surprinde placut.
In caz ca v-ati saturat de torrents si alte variante de a va uita la filme si seriale, va puteti muta pe HBO unde pe 15 martie are loc premiera seriei Pacific.
Miniserialul este despre cel de-al doilea razboi mondial vazut din teatrul de operatiuni din Pacific. In total 10 ore despre vieti, experiente si povesti din care veti intelege care au fost costurile umane ale razboiului.
Cica e un serial foarte asteptat, ma gandesc ca va avea priza in special la barbati, dar nu numai. Gasiti aici programul primelor episoade.
