Sunt unii artisti pe care ii percepi ca fiind eterni. Nu le stii exact momentul debutului, ascensiunea fulgeratoare a primului hit, perioada de suprasaturare a imaginii in showbiz sau intrarea in uitare. Nu iti vine in minte viata dinainte sa ii cunosti si nici nu poti afirma ca sunt “one-hit-wonders” de care nu vei mai auzi dupa ce se epuizeaza cele 15 minute de glorie.
Sunt artistii eterni, cei cu care te nasti, copilaresti, te maturizezi si treci prin viata. Sunt melodii de care iti vine greu sa te desparti de fiecare data cand le auzi, tocmai pentru ca le auzi rar, dar constant. Sunt refrene pe care le canti si tu alaturi de CD sau de radio. Sunt figuri sau siluete iesite din comun pe care le recunosti din multimea de asa-zise vedete trase la xerox.
De la Michael Jackson la Luciano Pavarotti si de la Elvis pana la John Lennon, asemenea artisti sunt in mare parte responsabili pentru cultura si educatia muzicala a fiecaruia dintre noi. Sunt cei care ne-au educat sa ascultam muzica, nu zgomot, sa invatam versurile unui cantec mai degraba decat sa intuim beat-ul unei melodii fara refren.
Un asemenea artist e si fata cu parul de foc careia i s-a urat azi tarana usoara in loc de la multi ani. Poate se simtea prea putin apreciata, recunoscuta, iubita. Poate a simtit cum intra intr-un con de umbra, profesional sau personal. Nu avem cum sa ghicim mecanismele care declanseaza in sufletul unui om dorinta de a nu mai trai. Cu atat mai putin putem judeca un om dupa ultima sa dovada de disperare.
Dincolo de ultimul gest, Madalina ramane unul din artistii eterni ai Romaniei. Si maine, si peste 10 ani, ea va fi Fata cu Parul de Foc. Indiferent ce se intampla azi, muzica si prezenta ei ne vor insoti constant si de acum inainte, refuzand sa cedeze in fata melodiilor fara refren si a artistilor fara substanta.
RIP Madalina Manole.