Ma vede cu castile insurubate, cu melodia Floricai la maxim si cu gura pana la urechi. Stiu ca ascult o “manea” romaneasca si imi imaginez ca Bon Jovi se rasuceste probabil in scaunul din avion acum, stiind ce fel de fani ii ajung la concert:) Da’ nu-mi pasa. Tastez concentrata un mail oficial, complicat, intr-o limba straina. Si ii zambesc cand trece pe langa mine.

- Deci trebuie sa gasesti aur pe strada, sa iti trimita Ciuc bilete in Golden Circle la cel mai asteptat concert al anului, sa iti vina pe mail rezervarea de la hotelul unde te duci saptamana viitoare si sa iti plateasca agentia contractul ala restant – ca sa te vad si eu intr-un final zambind si dansand in scaun?

Hm, cred ca are dreptate colega mea de birou – e posibil ca la mine buna dispozitie sa demareze mai incet.

Dar si cand se pune pe roate, pazea :)

Nu prea mi se intampla chestia asta, recunosc. N-am fost mancatoare de rahat cand eram mica (jokes NOT welcome:P), asa ca ursitoarele nu m-au inzestrat cu prea mult noroc pe parcursul vietii. Sau nu cu noroc constant. Vine si trece asa, in spike-uri: de obicei la chestiile importante din viata – job, casa, iubire – am avut noroc, dar daca e sa se gainateze un porumbel pe cineva in plina strada, sigur ma va alege pe mine.

Ei bine, azi e o zi mareata: ziua cand m-am impiedicat de bani. Am gasit un cercel de aur pe strada si, precum cotofenele, m-am aplecat dupa el degraba. Era un cercel maricel, cu o perla (falsa) in fata, genul de cercel pe care il poarta femeile de varsta a doua, cu parul tuns si facut permanent si cu taioare inflorate.

N-am nicio intrebuintare pentrun un asemenea obiect, si cu tot regretul ca o tanti intr-o ureche plange acum dupa el, l-am valorificat corespunzator. In lipsa unui birou de “obiecte pierdute” l-am dus direct la amanet sa mi-l evalueze (a se citi “sa scap de el”). Ce altceva sa fac? Traseul meu zilnic presupune o buna bucata din Calea Mosilor, care colcaie de birouri de amanet si schimb valutar, asa ca n-am stat pe ganduri.

La amanet am semnat un contract ca peste 30 de zile, daca nu-l recuperez, nu mai am nicio pretentie la cercelul respectiv si raman cu banii. Intotdeauna m-am intrebat cum fac business oamenii astia, comisionul pretins pentru acest interval de o luna era destul de modest (cam 10%) si nici nu vedeam vreo coada la usa. Plus ca oamenii in general nu isi recupereaza obiectele, deci camatareala e de obicei inlocuita de cumpararea produselor uzate de la oamenii nevoiasi.

Asa ca banii de buzunar de azi, 110 lei, vin de pe strada. Practic m-am impiedicat de ei, chestie cu care m-as putea obisnui. Oare sa ma uit la superstitiile care zic ca asemenea chestii nu sunt de bun augur? Sau sa profit de spike-ul de noroc si a joc la loto?

Pe vremea cand scriam cu diacritice am apucat sa povestesc despre unde imi vad eu cititorii. Articolul mai e valabil si acum.

Un adevar suprem al blogosferei e ca bloggerul se extaziaza in fata comentatorilor, ii masoara, ii compara, ii vinde la kilogram. Invers, daca scrie un articol foarte bun dar nu-i comenteaza nimeni, interpreteaza asta ca lipsa de interes, se intristeaza si chiar deviaza de pe directia aia de scris, desi poate a generat materiale de calitate.

Pe blogul asta intra zilnic cateva sute de oameni. Mai mult de jumatate din ei sunt vizitatori reintorsi. Aia e comunitatea pentru mine: returning visitors. Si se masoara tot in sute, asa ca sunt fericita. Comentariile sunt bonus :).

De ce nu comenteaza lumea?

Titus a scris despre lucrurile care il enerveaza ca blogger, printre ele fiind si articolele necomentate. De ce exista articole foarte bune fara comentarii?

• exista butoane de feedback instant, just add water: Facebook like, Google plus
• o parte din ei au cont de Twitter si iti raspund acolo, ca e mai usor
• adera la ce-ai scris tu si nu au nimic de obiectat (e trist sa ai comentarii cu “f corect, tine-o tot asa”)
• ai formulat lucrurile intr-un mod care nu lasa loc de prea multe reactii (in extrema cealalta, mi se par foarte triste articolele care se incheie cu “voi ce parere aveti” -e cersetoreala pe fata)

(sursa)

Sa pui un comentariu pe un blog inseamna sa te supui unei autoritati (in afara de hatemail, evident) si multi cititori nu vor asta. Nu vor sa-si lase adresa de mail, nu vor sa inventeze un nickname si nu vor sa astepte sa li se aprobe comentariul. Plus ca multi socotesc ca e greu sa revina pe blog pentru un raspuns sau sa continue o conversatie in cazul – fericit – in care li s-a raspuns la comentarii.

Bloggingul impune si ceva cunostinte de sociologie. Ai de-a face cu un public vast si eterogen, pentru ca indiferent cat de bine ti-ai nisat tu continutul au grija mediile sociale si motoarele de cautare sa-ti aduca cititori diversi – de la gura-casca pana la cei interesati realmente de continutul tau.

Tre’ sa inveti sa iti (re)cunosti audienta prin tot felul de locuri si prin tot felul de indicii fine pe care ti le lasa. Cel mai important lucru de retinut aici e ca aprecierea lor suprema nu e comentariul, e faptul ca revin pe blogul tau iar si iar. Si asta ar trebui sa ne fie unitate de masura.

Voi ce ziceti?:D

!! Atentie! Textul de mai jos are caracter general si nu se refera la niciunul din angajatorii mei trecuti sau prezenti !!

Voi ce eticheta respectati la birou? Banuiesc ca nu sunteti inchisi in globuri de sticla, asa ca trebuie sa va adaptati traiului la comun. Eu as institui urmatoarele reguli:

• nu se pune muzica pentru tot biroul la un playlist obosit si speakere obosite
• nu se pune telefonul pe “tare”, mai ales daca il lasi toata ziua pe birou. Mobilul.
• nu se lasa aerul conditionat pe ventilatie maxima sau inchis de tot, din cauza de sensibilitati personale
• nu se clefaie guma, nu se sparg seminte si nu se desfasoara alte activitati culinare care ii obliga pe ceilalti sa te asculte.
• daca tre’ sa mananci pe propriile taste ca n-ai bucatarie, nu se mananca chestii care ii asalteaza olfactiv pe cei din jur.

In principiu, pentru toate astea exista timpul liber si spatiul tau personal de acasa.

Personal, m-am saturat sa fiu catalogata drept “aia nebuna” pentru ca nu suport ca in jurul meu sa se sparga seminte, mai ales cand eu tre’ sa ma uit la monitor si sa ma concentrez pe un raport. Nu, samantza de floarea soarelui nu e acceptabila a fi consumata ca snack intre mese sau antidot al plictiselii.

Am intrebat pe twitter si toata lumea pare de acord ca spartul semintelor e o chestie urata, de prost gust, de vulg si de peluza. Libertatea ta se termina acolo unde incepe libertatea mea: nu ai dreptul sa crantani relaxat daca pe mine respectivul sunet ma scoate din sarite si imi pulverizeaza concentrarea. Si nici nu pot sa-mi pun castile sa-mi urle in creieri toata ziua, pentru ca un coleg are chef de scuipat coji.

(sursa)

Jobul e ca o casnicie prelunga, resemnata, involuntara. Cand dai interviu vezi o sala de sedinte glossy, cel mult biroul sefului. Cand ajungi in biroul tau descoperi o cu totul alta dimensiune a jobului, una la care inevitabil trebuie sa te adaptezi cu toate ca nu ai discutat deloc la interviu tocmai aspectele care te vor afecta in viata de zi cu zi.

PS: e posibil sa vedeti un link de ceevee.com foarte curand pe-aici.

Noroc cu blogosfera ca aflu cum a fost la B’ESTFEST 2011, ca eu am fost la Balcic, sa ma ploua acolo. Deh, vremea e o scorpie, si inca una prea putin maleabila.

Intre timp am urmarit, pe wireless-ul hotelului sau al diverselor terase, articolele despre B’ESTFEST. Caci tare mult mi-a placut in 2009, in parcare la Romexpo, si mi-ar fi placut si anul asta, mai ales ca m-a trimis Ciuc Premium drept invitat special. Aidoma Cristinei,am daruit cu drag invitatiile mai departe pe principiul “dar din dar se face rai”.

- anul asta a avut loc in Tunari, ca Romexpo era ocupat cu Rock the City (whaaat). transport gratuit, parcare gratuita pentru masina personala. locuitorii din Tunari au avut acces gratuit
- apropo de Rock the City, Prodigy au incurcat festivalul: au ajuns din greseala la B’ESTFEST
- o chestie misto la B’ESTFEST: Sacosa de Panza. si una in drum spre Tunari: carpooling online
- detalii de culise de la B’ESTFEST: seminte de floarea soarelui, humus, bere romaneasca – un adevarat picnic balcanic
- mi se parea mie ca seamana cu ceva noul concept B’ESTFEST: Vama se cerea reinventata, dar mai aproape. O mica vacanta, un motiv de a iesi din Bucuresti?

(sursa)

- Irish Punk-ul celor de la Flogging Molly a rupt, dar Skunk Anansie au fost varful de lance al primei seri; Skin a facut crowdsurfing.

- a doua zi, Piticu suparat pe B’ESTFEST, securitate, organizare, campul din Tunari.
- Minxieee s-a aratat impaciuitoare si pozitiva ca de obicei: daca te duci chitit sa te distrezi, te vei distra
- Pietricel, echidistanta si fana Skunk Anansie

- in ziua a doua Suie Paparude a facut sa merite;

- tweetmeetul s-a tinut la scena Ciuc, iar nunta la cort

- pe Mika mi-ar fi placut sa ii aud. Mult.

- in ziua a treia Pendulum a facut senzatie dupa ce publicul le-a iertat intarzierea; spre final intrarea in Summer Camp a fost moca
- aici am citit impresii despre ziua a treia
- la final se mai arata si alti nemultumiti, din fericire directorul de productie B’ESTFEST are urechile ciulite

Ne vedem in 2012 daca nu vine sfarsitul lumii:) Articol sponsorizat de Ciuc Premium, sustinatorul muzicii live.

…si in fiecare zi plang in servetelul demachiant, care serveste drept  giulgiu pentru micutele gene care parasesc taramul celor drepti, plecand inevitabil spre o lume mai buna.

Cred ca nu exista alte fire de par de care sa-mi para mai rau. Podoaba capilara se retuseaza. Sprancenele se penseaza in dusmanie si se redeseneaza in caz de accidente. Pe corp propovaduim calvitie acerba.

In schimb genele, aceste gingase entitati care imi insotesc privirile profunde si dramatice sunt cele care cad victima in fiecare seara demachiatului. Si ma uit la ele, si nu inteleg de unde mai cad. Ca si asa sunt putine.

Nici macar nu stiu daca genele cresc la loc sau epuizez un stoc fix. Mi-e teama ca intr-o zi pleoapele mele se vor confrunta cu inevitabilul final de drum si vor falfai chel, fara pic de podoaba. Si ca va trebui sa imi lipesc zilnic gene false, ostentative, de plastic.

Alopecia pleoapelor e una din cele mai mari temeri din ritualul meu cosmetic de zi cu zi. Practic nu mai pun geana pe geana de ingrijorare. Ce sa fac sa nu-mi mai pierd pretioasele? Please help! :(

Fotografia perfecta apare cand te astepti mai putin. De obicei te gaseste ea pe tine si nu tine cont de hainele cu care esti imbracata, machiajul grabit, kilogramele in plus sau parul care a refuzat inca de dimineata sa stea coerent.

Fotografia perfecta captureaza secunda aia de armonie in care toate trasaturile sunt perfect asezate si te simti cel mai bine cu tine. E invatata sa culeaga cele mai bune detalii ale subiectului si, generoasa, trece cu vederea imperfectiunile semnalate de oglinda.

E nevoie de cunostinte, inspiratie si har sa faci fotografia perfecta. Dar cand ea se intampla, orice femei obisnuita poate ajunge model de coperta de revista.

Chit ca e doar coperta propriei sale reviste, si a celui ce o admira zi de zi.

Increzatoare:

Melancolica:

Cu chef de joaca:

Indragostita. Dar rau, cu multi fluturasi in stomac:

Plina de energie:

Lor le apartine una din primele casete audio pe care le-am ascultat vreodata. O derulam cu creionul, mai repede decat cu casetofonul:). Ca o consecinta directa a repetatelor ascultari, si acum reproduc fidel, odata cu radioul sau cu VH1, multe din cantecele lor.

De aceea am un mare multumesc pentru Ciuc Premium, acest destoinic membru al familiei Heineken care ma trimite nu doar la concertul Roxette de luni seara, ci si inapoi in copilarie si adolescenta, pe vremea cand muzica avea alt gust si alta rezonanta. Serios, e unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodata, avand in vedere ca uitasem complet de concert (jalnic, stiu) si as fi lasat momentul sa treaca pe langa mine, daca nu erau ei.

PS: Oi fi inceput sa imbatranesc, dar macar ma simt bine cu amintirile mele… muzicale:)

Initial ma bucurasem vazand ca din ce in ce mai multe apartamente din imprejurimi sunt impodobite cu termopane. La romani bunastarea vine cu rame albe de plastic si, eventual, cu folie reflectorizanta ca sa nu vezi inauntru, asadar mai multe geamuri lucioase insemnau oameni mai fericiti, mai prosperi.

Singura problema era ca geamurile alea nu se prea deschideau sa imprumute din si asa rarefiatul oxigen de cartier. Toaletarea radicala a copacilor de catre angajatii prea zelosi ai primariei saracise de frunze orizontul de la etajele superioare si actul de a deschide geamul abandonase boemul in favoarea unui pragmatic transant: sa aerisim, sa scuturam, sa lasam sa intre racoarea sau caldura de afara si atat. Mai putin sa admiram, sa visam la pervaz. Pe alocuri actul artistic de reverie la fereastra se traducea in impartasirea cu restul lumii a ultimei manele racnite din boxa apropiata de geam suficient cat sa i se potenteze modestele performante in materie de decibeli.

Trecand peste problema geamurilor inchise, in cartier incepuse sa se auda un murmurat surd dar strident si foarte persistent. Un refren de aspirator gigantic care nu mai termina odata de aspirat. La atente cercetari, se dovedise a fi un lant de fastfood care urma sa terorizeze cu program nonstop timpanele locuitorilor, detinand pasaportul la tiuiala: avizul de functionare, cu tot cu burlanul si ventilatorul hotei care “varsau” totul in spatele blocurilor, intre termopane. Cu siguranta autorizatia nu prevedea decibelii ascutiti, dar nici nu ii excludea in mod expres, asa ca fastfoodul opera nestingherit in auzul cartierului.

Rand pe rand, geamurile vecinilor au devenit termopane si termopanele au evoluat in adevarate sigilii intre locuitori si lumea de afara. Zgomotul devenise deja o metafora pentru intreaga societate romaneasca, etalon de violenta pasiva, brese legislative, mercantilism si nepasare a autoritatilor. Invada locuintele oamenilor cu nonsalanta celui indreptatit sa ia cu japca ceea ce bunul simt ii refuza: intimitatea auditiva a unei comunitati.

In fond, m-am gandit dupa aia, ce mi-e tiuitul, ce mi-e zgomotul de fond al societatii in care traim. Degeaba tinem geamurile de termopan inchise ca sa nu ne gatuie ventilatorul de saormerie, ca murmurul unei Romanii in perpetua deriva fizica si morala navaleste pe toate caile de acces: usa, televizor, internet, telefon, cutie postala.

Dar termopanele continua sa aiba succes, mai ales pe criza.

O fac in grup. Nu ca mi-ar placea neaparat, ba dimpotriva, uneori e obositor. Dar nu pot sa ma abtin: e o pornire inauntrul meu care ma indeamna la asta.  O pornire pe care nu o pot controla. O fac in grup, in public. Uneori lumea se uita mirata, cu o usoara jena, cu retinere. Unii pleaca de teama sa nu ia virusi, altii vin sa ma imbarbateze sau imi ureaza ceva. La final sunt mereu epuizata.

Da, stranuturile mele vin in grup. Cred ca mi-au reusit la un moment dat si 11 la rand.

Credeti-ma, nu e deloc amuzant sa insiri stranut dupa stranut, mai ales in circumstante sociale. Lumea iti saluta primul stranut dupa cum se cuvine (desi bunele maniere spun sa nu-l cinstesti deloc pe autorul unui asemenea gest, ci sa-l ignori cu eleganta). Hai, si pe al doilea, mai cu jumatate de gura. Dar de la al treilea incolo ce sa iti mai zica? Mai departe incep chiar sa te certe. De parca ar depinde de tine sa te opresti.

De obicei evolutia reactiilor e cam asa:

• Episodul 1: Hapciu! – Noroc / Sanatate.
• Episodul 2: Noroc! (mai cu jumatate de gura)
• Episodul 3 (eventual): Faci chef!
• Episodul 4: EI, HAIDE ACUM!
• Episodul 5 & counting: $%&^$#???!!**^%&!!

Haide unde? Nu e ca si cum as putea sa ma abtin! Unele remedii populare zic sa te uiti in lumina ca sa te inhibi, dar eu nu vad ce legatura are o retina inundata de lumina cu sinusurile stresate.

Sunt Raluxa si sunt serial sneezer, stranutatoare de grup. Si ma cer ignorata pe viitor, oricate as insira. La randul meu, ma leg sa nu bag in seama stranuturile din jur si sa nu-i cert pe autori daca “exagereaza”, fie de la alergii, raceli sau pur si simplu plictiseala sinusurilor.

Ma mai leg sa nu judec tonalitatea unui stranut. De la cele ascutite si scurte de femeie la cele izvorate din forta plamanilor si conturate ca o tornada de stropi si fornaituri, stranutul unui individ e la fel de particular ca amprenta sau ca irisul. E o mica semnatura a fizicului uman.

As vrea totusi ca mult mai multa lume sa invete sa stranute corect, sau mai degraba sa se protejeze corect de stranut: nu feresti microbii cu palma, care nu face decat sa poarte germenii mai departe. Incearca sa stranuti in interiorul cotului, e mai igienic si mai confortabil. (sursa)

Si ceva pentru cultura noastra generala: se zice ca daca ai incerca sa stranuti cu ochii deschisi, forta stranutului ti-ar putea scoate ochii din orbite. Asa ca lasati stranutul sa isi faca mendrele: ochi inchisi, cotul la nas si la gura, un servetel e mereu binevenit, urarile sunt pentru alte ocazii.

Hapciu!