Nimic nu-ti da doua palme mai eficiente decat prezenta unei mostre din ADN-ul tau intr-un spital de copii. Chit ca omuletul e productie proprie sau din recolta fratilor sau surorilor.
Intri in clinica, te uiti la Albele-ca-Zapada desenate pe pereti, la picturi, desene si jucarii si iti dai seama ca sunt triste. Ca de ele nu s-au bucurat decat copii bolnavi. Copii cu sindromul Down, cu paralizii, cu boli si suferinte de tot felul, abia menite celor mari, d-apai micutilor fara de vina. Care nu fac excese de tutun si alcool, care nu cad rapusi de stresul alergatului dupa bani, care nu crapa in ei friptane cu grasimi si E-uri. Copii cu ochi limpezi si nedumeriti isi plimba stigmatul bolii intr-o clinica trista cu pereti veseli.
Te uiti apoi la mostra de ADN de langa tine, care topaie vesel pe holurile viu colorate, crezandu-se in vreun hotel sau la vreo gradinita mai mare. Iti dai seama ca nu e atat de rau precum celelalte exemplificari ale durerii umane. Dupa care propria dimensiune a suferintei te copleseste: n-o fi asa de rau, dar nici bine nu e, din moment ce sunteti aici.
Il cercetezi cu privirea si il descoperi uitandu-se uimit, cu o intrebare timida pe chip, la copilul din carucior care se uita la televizorul minuscul din hol, cu capul aplecat intr-o parte, incapabil sa si-l sustina. Il scoti repede la aer, il dai in leaganele din fata clinicii incercand sa-i stergi de pe retina peisajul atator suferinte.
Inevitabil, trebuie sa te intorci inauntru: mostra ta de ADN e internata aici si trebuie sa parcurga un drum mai usor decat al multora, dar mai greu decat i-ai fi dorit vreodata. Si strangi din dinti si-ti opresti lacrimile in pragul usii de termopan a spitalului.
Dupa asta, niciun argument al problemelor altora nu poate rezista unor standarde mult ridicate in privinta suferintei umane. Ai probleme cu banii? Te streseaza seful la serviciu? Iti cade parul sau nu-ti sta bine tunsoarea cea noua? Eu am un copil in spital. Chiar nu ti-e rusine sa te plangi?
Citeste si...
Stai putin…tu ai un copil?
nu, e din “recolta” surorii mele, deci nepotel
the warmest of wishes,hope he’ll get well soon and feel much much better.
Prima mea impresie a fost ca ai copil :))
Albele-ca-Zapada prezentate sunt mai fericite decât cele care nu au parte de afecţiune sau joc.
E greu ce ai scris, dar sentimentul tău trebuie să fie acelaşi ca al vlăstarelor fragede: speranţă.
Şi răbdare.
Te îmbrăţişez!