În drum spre Dubova am trecut prin două judeţe olteneşti: Olt şi Dolj. În total cam 400 de kilometri parcurşi în cel mai curat şi civilizat trafic pe care l-am văzut vreodată în România.

Muicăăăă, nu mă aşteptam ca tocmai oltenii (fără supărare) să fie atât de ordonaţi în trafic! Respect, nene! Pe lângă faptul că şoseaua, chiar dacă avea o singură bandă pe sens, mai avea o porţiune consistentă pe lateral (ca să poţi ieşi puţin din drum dacă vine vreun tir de pe contrasens, fără să ieşi de tot din peisaj), pot să zic că m-a uimit comportamentul şoferilor de DJ şi OT.

Vrei să depăşeşti un oltean? Se dă frumos în dreapta când te vede în retrovizoare (şi te vede de fiecare dată, te asigur!), aproape se lipeşte de marginea drumului şi te lasă să treci fără orgolii prosteşti care să-i determine muşchiu’ să accelereze ca să nu treci.

Vrea să te depăşească un oltean şi tu nu dai semne că ai chef să îl ajuţi? Nu tu flashuri, claxoane sau trântit frâne ulterioare în faţă. Se descurcă aşa cum poate şi îşi vede de drum.

Olteanul îşi ţine luminile aprinse pe drum şi merge cu 60 la oră în localitate şi cu 100 în afară. Că aşa e legea. Cumva chestia asta nu e deranjantă, vezi povestea de mai sus cu depăşitul.

Olteanul te lasă să treci pe banda lui dacă stai la semafor până descoperi că banda ta e blocată de un panou cu “drum în lucru”. Chiar dacă sunteţi în paralel şi teoretic ar trebui să te rogi de ăla din spatele lui.

Olteanul şi-a aranjat drumurile, le-a asfaltat frumos, le-a vopsit marcajele astfel încât să se vadă şi pe ploaie sau ceaţă nocturnă, a pus indicatoare la tot pasul şi încearcă să te ajute logistic şi comportamental să ai o experienţă cât mai confortabilă pe străzile lui.

Am mers cu maşina prin toate colţurile României, prin Ardealul cu pretenţii de civilizaţie, prin Banat, Moldova sau Dobrogea şi pot spune cu mâna pe inimă că Oltenia este occidentul românesc din punct de vedere rutier. Nu m-aş imagina locuind acolo, dar aş trece cu plăcere în fiecare zi prin zona aia.

Respect, oltene, şi basca jos pentru tine!

PS: articol dedicat lui A.Faith, tânăr şofer de Oltenia.

Rămăsesem datoare cu detalii post-Dubova aşa că după un drum de 7 ore şi un somn de 40 de ore mi-am regăsit şi eu finalmente blogul.

Dubova este un sătuc de pe defileul Dunării la care trebuie să ai veleităţi de detectiv ca să ajungi fără GPS, deoarece de pe şoseaua care leagă Drobeta Turnu Severin de Caransebes nu există niciun indicator şi poţi să mergi liniştit înainte după Orşova până constaţi că a cam dispărut Dunărea de pe partea stângă (cum li s-a întâmplat câtorva maşini din grupul cu care am mers). Nicio problemă, te întorci frumos în Orşova şi cauţi un indicator cu Dubova. Caută sănătos, că nu există. Când te plictiseşti găseşte-l pe ăla cu Eşelniţa şi vei fi pe drumul cel bun.

Între Eşelniţa şi Dubova găseşti celebra statuie a lui Decebal sculptată în stâncă, acest Sfinx danubian făcut de mâna omului cu care se fotografiază toată lumea care a răbdat un drum de 400 de kilometri şi 500 de semafoare de drum în lucru. Trebuie să recunosc că statuia întregeşte un peisaj deja impresionant. Cazanele Dunării par într-adevăr o lucrătură elaborată a naturii şi îţi smulg destule “aaaa”, “uiteeee” şi clickuri declanşatoare de poze.

Dacă te cazezi la pensiunea Decebal (un motiv să o faci e că toate camerele au vedere la Dunăre) aşteaptă-te la un soi de motel aşezat în buza şoselei, care în tariful de 200 de lei pe noapte îţi oferă un televizor fără cablu, o singură priză funcţională, miros de peşte prăjit în cameră datorită proximităţii cu restaurantul, muzică pe repeat din cauza aceleiaşi proximităţi precum şi ploşniţe şi tot felul de alte gâze la discreţie. Serios acum. Am omorât o ploşniţă pe pernă (lucru oarecum firesc dacă stai să te gândeşti că în engleză îi zice bed bug). Am omorât alta care se ascunsese în pliurile prosopului din baie. Vreo două pe lângă bagaj. Deci da.

Şi dacă trebuie să zic şi de bine, la restaurantul pensiunii servirea era impecabilă. Adică nenea ospătarii mai aveau puţin şi veneau îmbrăcaţi în frac să îţi ia comanda, chiar dacă eram la mama naibii într-un sătuc uitat de lume în care Vodafone ceda nervos şi îţi oferea roaming de Serbia iar Orange abia-abia îşi trăgea sufletul cu câteva liniuţe de semnal. Şi s-au purtat extraordinar de serviabil cu un grup de douăzeci de oameni care tot timpul voiau ceva, se răzgândeau, pofteau, cereau, semnalau. Bravo lor! Aş zice aşa: nu te duce să stai la pensiunea Decebal, du-te să mănânci acolo, ploşniţele au evitat destul de elegant restaurantul.

În rest, plimbări cu barca la vreo 200 de lei pentru un grup de 10 persoane, vreo două peşteri de vizitat, baie în piscină (fii cuminte şi nu te scălda în Dunăre că ţi-o furi, e adâncă, plină de vârtejuri şi de poveşti despre oameni înecaţi), peisaj superb cu Serbia vizavi, aşa că dacă ai nervii tari şi nu eşti foarte fiţos la insecte ai putea chiar să te bucuri de o mini-vacanţă.

Eu am plecat de acolo uşor isterizată şi acu’ mă uit la bagaj pe care nu îndrăznesc să îl desfac de teamă că vânătoarea de ploşniţe ar putea continua la mine acasă. Nu de alta, dar mă gândesc că le-ar plăcea mai mult apartamentul meu, e mai spaţios, are nenumărate prize şi funcţionează şi cablul TV.

Mâine dimineaţă plec la Dubova (e pe lângă Orşova, deşi în Google Maps e mapat în Serbia, oh well!) unde mă aşteaptă o cameră cu vedere la Dunăre într-o pensiune drăguţă, peisaje superbe şi (sper) un weekend pe măsură.

Vorba anunţului, nu vreau nimic, doar mă laud. Printre altele e şi primul drum lung după accident, iar eu evident o să conduc (o Skoda Octavia diesel cu o herghelie supărată). Cu ocazia asta aflu dacă mi s-au scuturat toate traumele…

Revin cu poze.

Articol sponsorizat de Google Maps.

Sunt frântă de oboseală. Am tras la jug toată ziua. Ad litteram.

La început m-am panicat. Eram singură în sălbăticie precum coloniştii altă dată în Lumea Nouă, fără sprijin, fără tehnologie, fără un dram de mâncare, doar eu şi câţiva bănuţi. Am fost la piaţă, am cumpărat (din greşeală, trebuie să recunosc) nişte seminţe de soia şi le-am plantat pe câmpul arat în prealabil. A naibii soia, şi acum aştept să se coacă pentru că trebuie să o vând. N-am ce face, nici măcar nu-mi place soia. Am cules nişte căpşuni de pe terenul pe care mă instalasem şi le-am vândut la piaţă. Mi-a venit să plâng când am văzut ce puţin iau pe ele. În ritmul ăsta nu aveam cum să supravieţuiesc.

Şi cum zăceam în cea mai neagră disperare şi băltind în concluzia proprie că abilităţile mele de supravieţuire în circumstanţe vrăjmaşe sunt egale cu zero, apare o vecină cu un iepuraş în braţe. Cadou. Şi mă întreabă dacă nu cumva ar putea să mă plătească să o ajut să îşi plivească buruienile. Am ciulit urechile, am luat iepuraşul după mine şi m-am dus să o ajut şi aşa am devenit zilieră pe la fermierii din comună. E greu, dar am o fermă de pus pe picioare şi până se coc recoltele e singură sursă de venit, dacă nu socotim vaca pe care o mulg zilnic ca să-i vând laptele în piaţă…

Nu e deloc uşor la ţară dar se poate supravieţui cu multă, multă muncă. Dar e şi feeric, cu iepuraşul care îmi bântuie prin ogradă şi cu pomii fructiferi înfloriţi. Păcat de soia aia, că îmi ocupă jumătate din terenul cultivat.

**************

Peste mai puţin de trei luni împlinesc 30 de ani. Am un job solicitant. Am un dosar de asigurare casco pentru care trebuie să alerg prin tot oraşul vânând diverşi inspectori de daune care să îmi aprobe plata despăgubirii pentru maşină. Am facturi de plătit, un blog de întreţinut, o responsabilitate de administrator de site de onorat în online, colaborari, proiecte, am iubit, prieteni, facturi de plătit… ce mai, sunt adult în toată regula, chiar dacă nu las impresia pe aici. Read more…

Companiile trebuie sa isi regandeasca strategiile de comunicare si de relatii publice pentru ca segmentarea media se produce mult mai in profunzime, afirma Crenguta Rosu, managing partner la DC Communication, intr-un interviu publicat de Cristi Manafu pe strategist.ro. Relatiile publice trebuie sa evolueze spre dialogul direct cu o audienta online in continua transformare care tinde sa interactioneze din ce in ce mai avizat si mai sofisticat.

Bineinteles, primul pas in evolutia strategiilor din mediul online se cere facut de oameni, care trebuie sa tina pasul cu web 2.0 si la nivel de profesionalism, nu doar prin adaptarea unei carti de vizita. O reactie in acest sens la Tara Duveanu. (citeste restul articolului pe refresh.ro)