Am plecat azi de la birou coborând pe scări, pentru că se anunţase o mică pană de curent în clădire şi, cum n-am rămas niciodată blocată în lift, am zis că nu e cazul să încep cu o şedere prelungită în clădire în afara orelor de program. Pe casa scărilor mă întâlnesc cu o tipă, cel mai probabil colegă. N-o mai văzusem niciodată până atunci (deh, multinaţionala înghesuie ceva oameni). Facem cunoştinţă, aflu că o cheamă Ingrid şi dau să îmi văd de viaţa mea, când tipa mă opreşte pe la etajul unu: “Uite, ăştia de la mine din departament se adună mâine seară la o petrecere de Halloween în clubul X, vrei să vii?” “Mulţumesc de invitaţie, Ingrid, dar am deja planuri de Halloween”.

După aia, în maşină, mă gândeam “What the fuck? Planuri de Halloween??”  Pe bune, avem planuri de Crăciun, Revelion, vacanţe, zile de naştere, mai nou şi de Valentine’s Day. Am importat cu succes încă o sărbătoare americană? Nepoţelul meu de nici 4 ani a avut serbare de Halloween la grădiniţă. S-a îmbrăcat în Superman, iar costumaţia a costat în jur de vreun milion de lei vechi. În micul magazin de unde mi-am luat costumul pentru party era puhoi de cumpărători, iar vânzătoarea se văita că niciodată n-a fost atâta abundenţă de lume şi că nu fac faţă vânzărilor, din punct de vedere al stocurilor, al spaţiului şi al personalului. Vreo patru pitzipoance se înghesuiau în cabina de probă, admirându-şi formele în costume de french maid, asistentă medicală, catwoman sau crăciuniţă. Nu exista niciun produs mai ieftin de un milion jumate iar rafturile erau aproape golite.

Halloweenul de anul ăsta e mai puternic decât oricând. E trendy. E juicy. E happening. Îmi şi imaginez pensionarii de prin garsonierele de la periferia Bucureştiului scobind dovlecii pentru a-i pune la geam cu o lumânare înăuntru.

Că mai rămâne şi miezul de-o plăcintă, asta e cu totul altă poveste.

Am trecut în seara asta pe lângă ei. Şiruri interminabile de oameni stând în ploaie, aşteptând o confirmare divină din partea moastelui Sf. Pavel, sosite pentru câteva zile în Bucureşti. Nu încăpeau pe trotuar deşi erau organizaţi şi supravegheaţi de jandarmi, aşa că, la volan fiind, încercam să îi evit pe carosabil. Cei mai mulţi nu aveau umbrele. În mod sigur, acolo în mijlocul îngrămădelii, mulţi nu aveau nici aer.

Întrebarea nu este pentru ce se roagă oamenii ăştia, ar ieşi o lista infinită de ipoteze. Fiecare dintre ei are o miză pe care şi-o încredinţează cutiei de sticlă. Pentru unii este o cale uşoară de a-şi regăsi speranţa, pentru alţii poate fi o ultimă resursă de sprijin moral.

Stau totuşi şi mă întreb de ce se roagă la o cutiuţă de oase, obiect de decor al unei religii care deja se materializează la maxim. Cultul religios ar trebui să se bazeze pe simboluri, nu pe mostre de ADN. Poate gândesc greşit, dar nu aş săruta niciodată saliva, microbii şi germenii a mii de oameni care au trecut înaintea mea şi şi-au lăsat pe suprafaţa de sticlă intimitatea unui sărut sau a unei atingeri.

Şi oricât aş vrea să iau demersul de a sta ore în şir la coadă în ploaie drept un act de martiriu, nu pot să îl consider decât obiectificarea forţată a unui gest simbolic, materializarea unei nevoi ca oricare alta: nevoia primară de confirmare divină că ţi se va acorda un sprijin.

E ca şi când ai sta la coadă la pâine pentru că ţi-e foame. Moaştele unui sfânt, ambalate în sticlă şi puse la dispoziţia publicului larg, au devenit un bun de consum ca oricare altul iar oamenii de rând îşi direcţionează spre ele pretenţiile de satisfacere a variilor nevoi.

Oare într-o bună zi o să cumpărăm moaşte de la supermarket, din online sau din boutique-uri de lux cu profil religios? O să fie marketate drept girul indispensabil al reuşitei în viaţă? Nu de alta, dar acolo unde există cerere există şi ofertă. Iar cererea creşte impresionant pe măsură ce trece timpul. Şi coada oamenilor care îşi aşteaptă cuminţi rândul la moaşte se dilată vizibil de la an la an.

Ok, ştiu că îi zice de fapt Windows 7 dar cifra asta mi se pare foarte potrivită pentru noul sistem de operare pe care Microsoft îl lansează în curând în România. Pentru că se lansează cu surle şi trâmbiţe, concerte şi întâlniri de discuţii, site de prezentare şi mult buzz, Windows 007 pare fabulos şi strălucitor ca Bond, James Bond.

Şi pariez că pe unde o să treacă o să capteze atenţia tuturor, pentru că din ce am văzut la un amic, fericit posesor al unei licenţe, e destul de arătos. Nu vreau să par gâsculiţă, sunt convinsă că e şi deştept pentru că amicul respectiv îmi explica nişte funcţii noi în timp ce eu aprobam cu un aer de viitor expert în sisteme de operare de la Microsoft (neapărat testate înainte de apariţie). Şi chiar dacă nu le-am prins pe toate, am văzut suficient încât să mi-l doresc pe James Bond al ferestrelor, mai ales că m-am documentat după aia şi prin blogosfera românească şi am aflat că e un sistem de operare uşor, user-friendly, stabil şi economic la nivel de resurse.

Sunt convinsă că adepţii Linux sau Mac OSX dau târcoale comentariilor, gata să îmi demonstreze că nu am dreptate, că Windows e scump şi nu merită banii, că se blochează, că exista alternative mai bune. Dar nu aş folosi niciodata altceva decât Windows. Nu vreau să îmi bat capul cu tehnicalităţi şi incompatibilităţi pe Linux. Nu vreau să dau o căruţă de bani pe echipamente care să ruleze software Apple. Vreau un sistem de operare aliniat la tehnologiile noi care să nu îmi schimbe radical modul în care am folosit un PC în toţi aceşti ani, ci doar să îl îmbunătăţească, iar Windows 7 pare a fi exact ce caut (şi James Bond la fel:D). Aşa că dintre două concepte de criză, la modă acum, nu aleg low cost, aleg value for money.

În fond, n-oi fi nebună dacă aleg un produs care a spulberat recordurile de vânzare de pe Amazon dinainte de lansare.

PS: Tot promit că o să îmi iau un laptop nou cu sistem de operare preinstalat. Ho, mi-l iau, dar cătinel că e criză iar Dell-ul (pe care rulează glorios bătrânul XP) încă mai duce. Dar când o să fie un laptop nou o să fie şi Windows 7 şi promit să public factura pe blog (asta dacă nu mă scuteşte Tudor de o cheltuială în plus:P)

PPS: Cu cine mă întâlnesc la concert?

PPPS: Acest post este parte din campania Microsoft în comunitatea FTW.ro

Recunosc, nu m-am gândit să atribui oraşelor pe care le-am vizitat personalitate umană, trăsături şi sex până când Elena nu mi-a pasat leapşa asta de la Diana. Am stat un pic să scotocesc prin amintiri şi am zâmbit fiecărei experienţe citadine în parte. Unele oraşe mi-au vibrat, altele au susurat molcom pe lângă mine, unele m-au îmbrăţişat cu căldură, altele m-au privit distant de peste umăr. Iată:

Londra

Nu pot să nu încep cu marea mea iubire citadină. Londra este femeia fatală şi eternă, trecută de prima tinereţe dar mai strălucitoare ca atunci, care le-a văzut pe toate şi a ştiut să se adapteze fiecărei ere în parte pentru a-şi seduce vizitatorii şi locuitorii. E un fel de sirenă cu sânge regal care, odată ce te-a ademenit, păstrează cu ea tributul unei părţi din inima ta şi a regretului că nu o poţi avea toată viaţa. Odată ce ai cunoscut Londra vei dori să te întorci iar şi iar, dar după ce te-a sedus devine mofturoasă şi te poate respinge. E foarte prietenoasă cu turiştii dar aspră cu potenţialii rezidenţi, dar dacă ştii să îi faci faţă şi să o îmblânzeşti te va face fericit pentru totdeauna.

Paris

Ca şi în legendele Olimpului, Parisul e un bărbat frumos şi tânăr care se îmbracă în stil vintage elegant pentru a-ţi suci fără probleme minţile. E la fel de seducător ca şi Londra, dar te cucereşte mai mult prin carisma personală decât prin personalitatea complexă. Cu un zâmbet a la Brad Pitt şi o atitudine frivolă de manechin celebru, Parisul îţi pune sângele în mişcare fără să ştii neapărat de ce îl placi. Ascultându-l în timp ce vorbeşte  te miri cum naiba de a rămas atât de tânăr şi îl suspectezi de operaţie estetică, dar mai iei o gură de vin roşu şi îl aprobi în timp ce îţi povesteşte experienţele de viaţă prin care a trecut. După ce ai o aventură cu el pleci fără mari regrete, păstrându-i o amintire frumoasă şi câteva poze cu voi doi. Read more…

La firma unde lucrez s-a organizat o campanie de donare de sânge, altfel probabil nu m-aş fi deranjat până la institutul de hematologie sau mai ştiu eu unde, prin hăţişurile sistemului.

Una din condiţiile pentru a putea dona sânge este să nu ai mai puţin de 50 de kg dacă eşti femeie, aşa că am cam tremurat de emoţie că aş putea fi respinsă, având în vedere că sunt la limita astei greutăţi. Dar na, am mai pus nişte haine pe mine şi m-au acceptat, ceea ce m-a bucurat nespus, că băleam pe lângă campaniile astea de când aveam 42 de kile. Dar să nu întru prea adânc în detalii despre cum m-am rotunjit eu, zic. Mai bine să mă axez spre povestea donaţiei în sine.

Mă aşez frumos pe patul de campanie încropit în sala de şedinţe corporatistă iar o uniformă albă cu o asistentă înăuntru începe să îmi scotocească în vena de la mână dreaptă, pentru că mobilierul pe care îl aveam la dispoziţie permitea doar accesul la mâna respectivă. Rezist stoic la durerea astfel provocată, deşi în mod normal când mi se ia sânge pentru analize mă rog la toţi sfinţii şi dau acatiste întru nimerirea unei uniforme albe suficient de talentate încât să găsească din prima fluxul sanguin, fără să îmi spargă venele. Dar ce nu face omul pentru o cauza nobilă… Mă imaginam ţâşnind din punga vidată într-o operaţie complexă, când aportul meu ar fi salvat viaţa unui om într-un moment de exsangvinizare cruntă.

După vreo două minute de fixat acul în venă (o, imaginaţi-va distracţia!) văd că se încruntă: sângele pe care îl emiteam nu avea suficientă presiune cât să treacă prin ţevusca intermediară spre punga de colectare şi risca să se coaguleze pe drum. Nu sunt foarte posesivă cu organele şi fluidele din dotare, dar mi-am dat seama că asta ar fi făcut inutil tot demersul de a salva omenirea prin reîntregirea stocului de grupa 0 RH pozitiv şi i-am sugerat să schimbăm mâna. Eu, cu de la sine putere şi din iniţiativă proprie, mi-am oferit şi cealaltă mână spre sacrificare!

“Neah”, primesc răspunsul de la uniformă. “Patul are suport pentru mână doar în dreapta. V-am recoltat aproapte 200 ml de sânge, (n.a: semnasem pentru 450 ml, cantitatea standard la recoltare) aşa că va merge la testarea de medicamente”. Îmi venea să o strâng de gât cu mâna stângă, încă sănătoasă. Adică eu mi-am luat inima în dinţi, m-am chinuit să mă calific drept donator şi am suportat săpături de ac în venă doar pentru testare de produse farmaceutice, pentru că patul lor nu avea suport pentru mână decât în dreapta?

Când orice preşcolar ştie că fluxul din jumătatea stângă a organismului e mai puternic?

Am plecat de acolo cu sentimentul pronunţat al inutilităţii gestului meu. Pentru că am contribuit la salvarea industriei de testare a medicamentelor. Nu am salvat un om… cel mult un şobolan.