Altruism.
Prieten îmi e ăla care înţelege când sunt stresată, aglomerată, obosită, nervoasă, pusă la zid de restul lumii, copleşită şi autentic vidata de abilităţi sociale. Care intuieşte, fără să îi spun, următorul mesaj: nu am nimic cu tine, eşti în segmentul ăla intim de oameni care îmi sunt alături, nu împotrivă. Şi într-o zi am să te răsplătesc. Doar că în perioada asta aş prefera să îmi fii drag de la distanţă. Să mă gândesc pufos la o prietenie comod aşezată pe raftul de bunătăţi ale vieţii la care voi alerga când se termină calvarul.
Un prieten tace şi înţelege când spun: îmi pare rău, nu mai pot. Nu pot să mă întâlnesc cu tine, n-am resurse fizice şi emoţionale să mă târăsc pe uşă afară.
Neprieten e acela care mă trage de mânecă şi mă înfierează cu pasiune când eu mă simt deja vinovată pentru că nu pot să îi ofer timp, răbdare, emoţii. Sau cel ce mă condiţionează prin şantaj sentimental şi presiune pe umerii deja împovăraţi de stres, datorii şi cretinisme zilnice din partea altora.
Un neprieten mă ameninţă de fiecare dată când îmi oferă ajutorul că ar trebui să mă lase baltă, şi că într-o zi, curând, o va face. Şi încheie cearta cu “m-am săturat, te rog nu mă mai căuta”.
A, şi un neprieten e în stare să îmi ureze “fuck you very much” pentru că într-o zi în care mi-am simţit creierii jupuiţi şi cleioşi nu m-am putut ţine de întâlnirea stabilită şi am anulat-o într-un interval rezonabil.
De unde rezultă pregnant că în inevitabilul context de mai sus nu am pierdut nimic.
Hai că nu prea dau melodii pe blog, ştii foarte bine. Mai degraba pe twitter. Iar de formaţia asta nici nu auzisem până azi, când mi-am spânzurat toată ziua căştile în urechi pe repeat. Pentru cei visători… la început de noi. Dacă eşti suficient de norocos o să te regăseşti şi tu în versuri.
Sunt simpatici cu accentul lor molldovenesc şi cântă simplu despre iubirea aia mare:
Cândva, poate cândva / adresa ta va fi pe uşa mea / Vânt sau ploi, mereu vom fi în doi / Cincisprezece sute noi de zile amândoi…
Nu ştiu dacă ai prins nuanţa, dar cincisprezece sute noi înseamnă cincisprezece milioane de zile. Concluzia mea: trebuie să iubeşti mullt pe cineva să te înhami la asemenea perioadă.
PS: articolul intră în categoria ficţiune de dragul cifrei.
Zilele astea stau din ce în ce mai mult peste program la corporaţie, încercând să mă răfuiesc cu un deadline nesuferit a cărui ameninţare va plana asupra capului meu până la sfârşitul lunii august.
(Am zis “peste program”? Nu, statul până la 2 noaptea la serviciu ar trebui să îşi dobândească propriul său termen, ăsta e prea blând.)
În regimul ăsta intră şi stres, şi clienti recalcitranţi, şi exceluri, şi mailuri, şi şedinţe, şi epuizare psihică, şi telefoane isterizate, şi multe semne de întrebare, şi… firav, câte un lucru bun, un detaliu vag luminos care îmi propulsează starea de spirit spre culmi aproape pozitive.
În noaptea asta m-am cojit de pe scaunul de la birou în acelaşi timp cu un coleg de serviciu care m-a tocmit să îl las acasă cu maşina în schimbul unei ţigări Kent Silver. Mi-e simpatic individul dar nu foarte, aşa că am învârtit conversaţia de drum pe teme conexe muncii în timp ce îmi explica pe unde tre’ să mai virez stânga sau dreapta în timp ce încercam să îmi scutur stresul zilei pe geamul de la maşină, din vârful ţigării. Şi nu reuşeam. Crede-mă, fusese o zi infernală. Una cu de toate, inclusiv muie de la superiorii strict ierarhici.
La un moment dat, uitându-se lung în faţă, îmi zice din senin: ” Ce-mi place cum conduci. Conduci extraordinar. Mă miram şi în teambuilding când ai venit cu maşina, cum ştii să te descurci la drum… n-am mai văzut fată care să conducă aşa de bine.” Mi s-a lăţit instantaneu un rânjet orgolios pe faţă: “Serioooos?…
Din păcate ajunsesem în faţa blocului lui şi n-am reuşit să pescuiesc mai multe complimente. Oricum, spusese destul. Când a coborât din Bubu, tipul respectiv a coborât de fapt dintr-o limuzină, aşa de plină de mine eram. Nu mai contau stresul, războiul cu cifrele, oboseala. Suprapuneam vorbele lui peste alte asemenea aprecieri primite de-a lungul timpului şi mă simţeam a mai şoferiţă din lume. Elegantă, deplină şi importantă, am demarat spre propria mea casă plutind pe asfalt graţios, ca o adevărată stăpână a străzii.
La prima intersecţie am troncănit maşina într-o groapă imensă.
Social media a depăşit pornografia şi este acum principala activitate pe internet.
În lume există 200 de milioane de bloguri, dintre care mai mult de jumătate sunt actualizate zilnic (alo, Zelist, se aude?)
Dacă Facebook ar fi o ţară, ar fi a patra din lume, imediat după SUA. În mai puţin de 9 luni a dobândit 100 de milioane de utilizatori şi poartă zilnic un milion şi jumătate de schimburi de informaţii.
Vedetele de showbiz au o audienţă de Twitter mai numeroasă decât populaţia unor ţări.
80% din companii îşi selecteaza angajaţii de pe LinkedIn (nu cred că trebuie să mai precizez că România nu contribuie foarte mult la procentul asta).
Wikipedia are peste 13 milioane de articole, creşte cu 156 de articole pe oră şi se zice că ar fi mai corectă decât Encyclopedia Britannica.
Wow.
Sursa şi cifrele complete pe socialnomics.net, sursa foto: compassioninpolitics.
