Pe primul l-am avut la 18 ani. Acum, cand ma uit inapoi, ma infior de scarba. Cu siguranta azi nu l-as mai atinge.
Dar pe vremuri, cand eram tanara si standardele mele nu se catarasera la inaltimi care sfideaza acoperisul blocului de 14 etaje in care locuiesc, acceptam si compromisuri. I-am primit pe toti in viata mea, rand pe rand, desi nu ma meritau. L-am tratat regeste pe fiecare in parte, pentru ca asa mi-e firea: cand imi stai alaturi atata timp, meriti destula atentie si afectiune incat sa te simti special.
Fiecare m-a dezamagit. De obicei in moduri stereotipice, esuau cam in aceleasi locuri. Nu-mi mai raspundeau, erau absenti, se plimbau parca intr-o lume a lor in care eu nu mai incapeam, in care nevoile mele erau pe planul doi, uneori trei sau mai mult. Incet si cu regrete, drumurile noastre se desparteau iar eu o luam de la inceput cu cautarea.
Poate alergam dupa perfectiune, poate imi proiectam asupra lor dorinte si nevoi pe care nu le puteau satisface pentru ca limitele lor erau prea zgarcite cu mine. Poate nu-mi dau seama acum ca fiecare mi-a dat ce-a avut mai bun si ca eu m-am servit din plin stramband din nas, mereu neimplinita.
Am schimbat multi, poate prea multi. Nu stiu care e numarul acceptat de convenientele sociale, dar mereu eram in cautarea urmatorului in timp ce-mi sustineam vajnic fidelitatea fata de cel existent. Ipocrita, il voiam mai frumos, mai destept, mai potent. O goana care se termina mereu in noi si noi dezamagiri.
Acum, dupa 12 ani de experiente in sensul asta, inca il mai caut. Mi-e jena sa-mi declam neimplinirea in public, dar nadajduiesc ca poate o sa apara singur daca strig dupa el aici, pe blog. Vreau acel sentiment de abandonare totala, de dragoste la prima vedere, de atasare instantanee. Vreau sa uit toate experimentele esuate si dezamagirile care s-au adunat de-a lungul anilor.
La naiba, vreau si eu un mouse ca lumea o data in viata!